Spre neiertare. Spre neuitare. Spre vesnica nerepetare.

Am jurat, acum trei ani, la 6 mai, că atâta vreme cât torționarul de atunci al poporului se va mai afla în scaun voi republica pe acest blog, exact în ziua de 6 mai, articolul scris în acea seară de amară primăvară și intitulat  ” Un președinte fericit!”

 

UN PREŞEDINTE FERICIT

 Joi, 6 mai 2010. Am văzut un preşedinte fericit. Cu zâmbetul pe buze, spunând glume cu grasul şi cu slabul, domnul Traian Băsescu anunţă ţara că se micşorează toate salariile bugetarilor cu un sfert. Un milion şi jumătate de oameni! Profesori, medici, militari, funcţionari publici, judecători etc. vor lua numai trei sferturi din salariu. Singura lor vină? Sunt bugetari, lucrează în folosul public. Pentru mine, pentru dumneavoastră.

 Cu o bunădispoziţie nedisimulată, înaltul demnitar anunţă scăderea tuturor pensiilor cu 15%. Peste cinci milioane de oameni. Oameni care şi-au plătit cinstit, zeci de ani, obligaţiile faţă de stat. Vina lor? Au trăit până la vârsta pensionării.

 Zâmbind din colţul gurii taie 15% din ajutorul de şomaj. Încă aproape un milion de persoane. Nevinovate că au ajuns în această postură. Nedreptăţite de soartă.

 Amuzat, preşedintele tuturor românilor promite apoi şi alte măsuri care lovesc în oamenii sărmani. Retragerea subvenţiilor de căldură, de lemne de foc, de orice fel. Vina lor? Sunt săraci!

 Mai aflăm că guvernul şi-a făcut pe deplin datoria. Ne mai spune că nici domnia sa, preşedintele, nu-i vinovat. Nici FMI-ul. Nimeni nu este vinovat de situaţia în care se află ţara. Poate doar noi, cetăţenii ei, că îi încurcăm uneori pe guvernanţi! Pentru că suntem pe aici, prin ţară. Şi respirăm.

 Întrucât preşedintele nu a râs cu hă-hă-ul său binecunoscut, înseamnă că mai are de făcut asemenea anunţuri. Deci, mai păstraţi nişte lacrimi. Măcar în colţul ochiului, dacă nu vă seacă deplin până atunci.

 Aştept clipa în care bugetarul va lucra pe nasturi, pensionarului i se va lua o taxă în loc să-şi primească pensia iar şomerul va fi obligat să lipească, pe gratis, opt ore pe zi, afişe cu preşedintele premier râzând. Din toată inima.

 

 

De atunci au trecut (deja!) mai mult de 1000 de zile! Mulți au uitat. Și mai mulți au iertat. Unii, mulți și ei, au plecat definitiv dintre noi. Aceștia nu mai pot uita și nici ierta! Alții, oportuniștii, profitorii abjecți, cei care cred că politica înseamnă doar bunăstarea proprie și batjocorirea celorlalți, spun că azi o ducem bine fiindcă atunci ne-a fost rău. Unde or vedea ei binele de azi? Poate doar în buzunarele lor, tot mai pline cu banii furați nouă! Pentru că, sărăcia este chiar mai mare, banii șterpeliți mișelește nu au fost niciodată returnați, morții de inimă rea nu au înviat, iar ”binefăcătorul” acela reprezintă (încă!)statul român în fața străinătății.

Public, a patra oară, cele scrise cu amărăciunea și revolta proaspete atunci, spre neiertare, spre neuitare, spre nerepetare, cu speranța că judecata istoriei există. Chiar dincolo de ceea ce noi, oamenii trecători, putem  astăzi condamna sau nu.

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*