Dacă aici, în România,te uiţi împrejur cu atenţie, îţi dai seama că te afli în ţara lui „N-a mai rămas nimic”!”. Nu industrie, nu cultură şi nici agricultură. Nu spitale, nu şcoli, nu nivel minim de trai, nu bogăţii naturale, nu salarii decente şi nu pensii cinstite. Nu legi respectate, nu căi ferate, nu şosele şi nici drumuri, nu respect de sine şi nici pentru tine, nu…

Dacă o vom ţine tot aşa, va mai dura un pic până când ne vom uita miraţi, în stânga şi în dreapta, întrebându-ne unde-i ţara care până mai ieri se afla aici, în milenarul spaţiu mioritic. Cred că până şi anonimul autor al Mioriţei, dacă printr-un miracol ar reveni pe fosta gură de rai,  şi-ar căuta inutil ciobanii şi oiţele. Fiindcă, până şi ei (poate, doar, cu exceptia celui ungurean) au dispărut definiv în vâltoarea devoratoare a politicii  noastre de stat.

Dar, prieteni, nu disperaţi! Ceva, tot avem. Ceva descoperit, cu îndoite eforturi politice opoziţionale, revanşarde uneori. Avem presiune. Atâta presiune încât dă pe-afară, până spre îndepărtatul Bruxelles.

Iată, ne trage de urechi Budapesta că-i presăm cam prea simbolic pe ai noştri etnici maghiari, preacuminţii şi sincerii iubitori de România. Şi, sub acestă noneuropeană presiune, vedem cum saşii devin unguri, sau invers. Metamorfoză, mirabilă din multe puncte de vedere,  încă nu pe deplin elucidată.

Curtea Constituţională, ştergându-şi cu dosul palmei lacrimile de pe locul unde ar fi trebuit să aibă obraz, ne pârăşte până departe, la Înalta Poartă a  Bruxelles-ului, că se simte presată. E adevărat, nu precizează concret în ce zonă a sa se simte apăsată. Dar am putea bănui, bazându-ne pe faptul că, de curând, şi-a schimbat vechile fotolii…

Unii membri ai CSM-ului, aproape înecaţi în propriile zoaie, strigă în gura mare că şi pe ei îi presăm.

Preşedintele, acest ultim bastion al dreptăţii şi imaculatului politic în iubita sa ţară, ne atrage atenţia că presăm instituţiile statului.

Ca să-l susţină pe preşedinte, însuşi şeful instituţiei fanion a negreşelii aleşilor şi a corectitudinii înalt numiţilor demnitari, instituţie ce ce se bucură de alintatul nume ANI, dă în judecată pe cine prinde şi pe cine doar doreşte a-l prinde, pentru motiv că, personal, e presat.

Aproape îmi e ruşine, dar trebuie să mai adaug aici, ca autodeclarat presate: justiţia, administraţia publică şi chiar jandarmeria.

Pentru ca lista să fie cât de cât completă, mai pot nota în lungul şir a presaţilor pe procurori. Adică pe acele fiinţe  care conduc tot ce mişcă şi ceea ce, datorită lor, abia mai mişcă în ţara asta.

Prin urmare, avem presiune! N-o spunem numai noi. O zice, în scrisoarea de bună purtare în care din când în când părinteşte ne urechează, mama şi tatăl nostru: Uniunea Europeană.

Întrebându-mă dacă revărsarea aceasta de presiune nu reprezintă cumva clocotul dinaintea săririi capacului şi văzând că, în baza unor incredibile constatări, ceea ce pare a ne mai fi rămas în ţară sub forma a ceva palpabil, concret, pulsând ca viul şi aflat la mare modă, este presiunea, aproape că îmi vine să  mă declar şi eu… presat. Aşa, de amorul artei. Arta manevrării!