Jocuri periculoase

Mă înscriu, ca si dumneavoastra, între cei care au crezut o viaţă întreagă că dacă ţării îi este bine, şi mie imi va fi bine. De câteva vreme însă, mă confrunt cu o realitate care îmi contrazice convingerea. De ce? Fiindcă, împingându-ne spre străfundurile absurdului social, personajele  politice aflate efemer la putere au încearcat (şi mai încearcă) să ne convingă că, în România de azi, tot ce este bun pentru ţară, nu poate fi decât  rău pentru cetăţean  şi că tot ceea ce este bun pentru cetăţean este rău pentru ţară.

Vă amintiţi?  Imensele împrumuturi externe au fost justificate, de fiecare dată, ca fiind acţiuni benefice pentru ţară, un adevărat „colac de salvare” pentru un stat pe cale de a se îneca.

Tăierile barbare de salarii şi de pensii ar fi reprezentat o gură de aer absolut benefică, necesară  unei Românii  pe cale a se sufoca financiar.

Ni se mai spune că este în beneficiul statului ca bogăţiile naturale ale ţării să fie, într-un fel sau altul, cedate străinătăţii.

Suntem deja sufocaţi de propaganda care susţine că este bine pentru stat ca întreaga-i activitate guvernamentală să fie subordonată  voinţei şi intereselor unor instituţii financiaro-politice străine României. „Doar astfel statul român capătă credibilitate”  se aude dinspre cancelariile guvernamentale, dar şi din luxosul cabinet prezidenţial al Cotrocenilor.

Chiar şi aşa, cu colacul de gât şi cu gura de aer mestecată „durabil”, ţara nu pare a şti că ar trebui să se trezească din punct de vedere economic. Iar noi, cetăţenii, ne adâncim în sărăcie invadaţi de sentimentul că ceea ce e bine pentru stat, e rău pentru noi.

În toată această perioadă, înalţi reprezentanţi ai guvernului  s-au străduit (şi o mai fac incă) să ne convingă că  orice tentativă de sporire a veniturilor cetăţeanului, ori măcar de aducere a lor la vechile niveluri (fără a mai vorbi despre despăgubirile fireşti), ar fi o calamitate pentru dezvoltarea ţării.

Revenind  cu gândul la nevoia imperativă  de credibilizare a ţării, invocată mai ales din dealul Cotrocenilor, nimeni nu răspunde fireştii mirări: de ce ar avea mai multă credibilitate internaţională un stat debusolat, lipsit de voinţă naţională proprie, fără putere de reacţie în faţa unor interese externe potrivnice, cu un popor sărăcit, cu o economie prăbuşită iremediabil şi cu o armată decimată fizic, moral  şi ca înzestrare?

Modul în care s-a ajuns în această situaţie aiuritoare, în care interesele statului şi ale cetăţeanului au devenit contrarii, se află înscris într-o altă poveste. O istorie în care vedem cum lungi cohorte de  personaje sinistre  au urcat la cârma ţării cocoţate pe valurile repetate de speranţă ale unei populaţii oprimate, lipsite de educaţie politică şi înfometate cu bună ştiinţă. Odată ajunse acolo, aceste figuri de tristă amintire (ori de durerosoasă şi actuală prezenţă) au supus şi supun poporul unui nesfârşit supliciu, justificat numai şi numai de setea proprie de înavuţire.

Să credem că ar exista o încercare oficială de a rupe definiv legătura firească dintre ţară şi poporul său, de  sfărâmarea încrederii fireşti a cetăţeanului în propriul stat? Cui i-ar folosi un astfel de demers? Şi, din care motiv cei responsabili de existenţa perpetuă a României permit ori chiar susţin oficial spargerea liantului dintre ţară şi poporul său?

Răspunsuri ar fi o mie. Corecte, incorecte ori simple fabulaţii…

Deocamdată, prizonieri ai aceleaşi plăsmuiri mirabile, trăim sufocaţi de iraţional şi ne zbatem inutil spre a găsi logică socială acolo unde nu este decât interes de gaşcă, minciună şi jaf.

 

 

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*