Cu cât înaintez în vârstă, şi o fac cu un avânt demn de o cauză mai bună, cu atât sunt tentat să iau drept adevărată vorba Eclesiastului: „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nimic nou sub soare”. Mi-am amintit cuvintele şi am dat dreptate fiului lui David, împăratul Ierusalimului, pentru că, privind în jurul meu, văd revenind obiceiuri din cele pe care, cu toţii, le socoteam trecute. De nerepetat.
În anii tinereţii mele, pe vremea hoţilor de comunişti, prin gura şmecheraşilor, mulţi şi atunci, umbla o zicere cunoscută ca „Regula celor şapte F”. Una care a îmbogăţit pe mulţi. Desfăşurată, ea, Regula, suna aşa: „Fură frate fără frică, formele fiind făcute”. Este exact perceptul pe care îl văd aplicat azi zecilor de mii de pensionari militari. Indeplinit cu seninătate,formele fiind făcute! Adică, nişte acte impuse prin eludarea jenantă a legii şi a aritmeticii elementare, certificate ca valabile de mâna ridicată a făcătorilor de „forme”, somnoroşii aleşi ai ţării. Mai lipsea îndemnul :” Fură frate fără frică!” El a venit, bănuiesc eu păţitul cunoscător al Regulei cu mulţi de „F”, prin chiar comanda prin care subordonaţii finanţişti ai domnului ministru Oprea au purces la treabă sub drastică supraveghere politică. Şi, s-a dovedit că au de lucru. De mai bine de un an culeg neobosiţi, ban cu ban şi milion cu milion, din ultra secretosul şi practic fără de sfârşit ogor în care ar trebui să-şi găsească odihna binemeritată pensiile militare. O muncă dificilă. Trebuie săpat, găsit fructul dătător de sevă, măsluit, corelat cu alte ascunse vicleşuguri, mulţumiţi prietenii, raşi ceilalţi, băgat din greu la punga fără de fund a statului şi convinse victimele că se lucrează pentru fericirea lor. Procesul ar fi devenit periculos, chiar exploziv, dacă s-ar fi desfăşurat aşa, continuu curgător, ca un râu învolburat, rostogolit direct din buzunarul pensionarului în turbinca statului. Oricând se puteau prinde păgubiţii… Că nu erau idioţi. Prin urmare, ca într-o inspirată creaţie de geniu, ca într-o simfonie atent elaborată, au fost strecurate în lucrătură variaţiuni liniştitoare. Liste nesfârşite cu câştigătorii virtuali, mulţi, cât mai mulţi. Aproape toţi. Declaraţii de iubire scrise de pana ilustră a domnului ministru, semnate personal şi trimise recomandat, cu bezele, zecilor de mii de neştiutori tâlhăriţi. Apoi, în contrapunct cu sunetul liniştitor al piculinei, sunt adăugate teme zguduitoare. Declamaţii arzătoare, arii demne de timbrul baritonilor celebri, tonalităţi când războinice, când patetice. În cascadă. Izvorâte din sforţarea aceluiaşi personaj, aflat la tribuna parlamentului sau alături de generăleasa cu coc şi însoţite de o colecţie de jurăminte cu mâna pe inimă, de promisiuni susţinute prin cruci popeşti cu ochii ridicaţi spre cer, de invocarea repetată, ca martor, a Creatorului… Teatru. Şi circ. Pentru ei, pentru cei care reprezintă partea vătămată a aplicării iscusitei formule de îmbogăţire.
Azi, în România, oriunde ne-am uita, Regula celor şapte „F” înfloreşte. Ea se adapă din marea sutelor de licitaţii trucate, paşte iarba crescută pe traseele nefăcutelor autostrăzi, se tăvăleşte fericită între şinele de cale ferată părăsite, se luminează cu electricitatea devenită scumpă prin condeiul „băieţilor deştepţi”, schiază rumenă în obraji pe pârtiile cu zăpadă artificială mai costisitoare decât zahărul, admiră peisajul din cabina portocalie a telefericului inutil, se bălăceşte în fântânile cu pui de lei născuţi din asfaltul Pieţii Victoria, flutură steguri colorate şi împarte găleţi inscripţionate la adunările electorale, tipăreşte inspirată zeci de mii de afişe colorate din care ne zâmbesc viitorii noştri binefăcători şi stă, încrezătoare în viitorul ei, la masa marilor privatizări.
Iar mie, încă intimidat de adâncul adevăr al spuselor cărţii sfinte, îmi vine în minte învăţătura vechilor latini:”Arces nimium tensus rupitur”. Care, şi ea, s-ar putea dovedi adevărată.
(Prezenta a fost publicată şi ca editorial în revista Qmagazine/ ian.2012)