O ţară fără noroc

                                    (din ciclul „Pamflete amare”)

                Nici nu ştiu ce să cred. O fi proasta guvernare, o fi neputinţa şi ignoranţa politicienilor noştri, sau o fi ghinionul?  Înclin să accept ultima variantă. Ghinionul. Nu ambiţia personală, ci  faptele mă îndreaptă spre această concluzie. Ne amintim cum, ca popor, ne-am străduit mai mult de zece ani, am plătit miliarde…Dar ce spun eu?  Sute de miliarde! Şi ne-am dat pe nimic bogăţiile subsolului. Şi ne-am amanetat viitorul. Şi ne-am ştirbit suveranitatea. Doar pentru a face parte din „club”. După renunţări nenumărate, după plecăciuni uneori umilitoare, după acceptarea unor controale înjositoare şi monitorizări educaţionale, am fost, cu chiu cu vai, primiţi. Ni s-a deschis treptat, cu greu şi scârţâind, uşa. Şi am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Eram în Uniune! Odată ajunşi înăuntru, după clipele de euforie, am realizat că lucrurile, cel puţin pentru noi, nu stăteau chiar aşa cum le văzusem din afară. Eram ”in” şi nu prea. Ne-am pomenit alungaţi, apostrofaţi, injuraţi, returnaţi, umiliţi public, catalogaţi în fel şi chip, luaţi în băşcălie prin emisiuni televizate destinate feţelor  subţiri. În câteva cuvinte, ne-am trezit trataţi precum un câine fără stăpân intrat din greşeală în curtea boierească cu gazonul tuns impecabil şi prins cu piciorul ridicat, făcând pipilică pe janta lustruită a Rolls Royce-ul  de la peluză. De aceea ne mai întrebăm încă, acum, la patru ani de la integrare,  suntem ori nu suntem cu adevărat înăuntru? Fiindcă îngrijorarea aceasta nu era suficientă, aflăm din voci tot mai autorizate că Uniunea, la care ne considerăm mândri afiliaţi, stă cam prost cu echilibru. Adică se cam clatină. Clătinare care ne prinde şi pe noi, aflaţi pe acolo. Aşa cum suntem, complet integraţi sau nu… Balansare amplificată pentru România şi de ameţeala mioritică autohtonă. Fie ea generată de inconştienţă ori apărută ca rezultat previzibil al prostiei politice nemăsurate, amestecate cu largi cantităţi de corupţie.

            Nu poate fi decât ghinion. Şi trebuie să fiţi de acord cu mine! Întrucât, acum când spaţiul monedei euro pare a fi bolnav rău, conform unor specialişti pesimişti chiar trăgând să moară, noi insistăm cu încăpăţânare să intrăm acolo. Iertată fiindu-mi comparaţia, comportându-ne precum molia bezmetică cu flacăra lumânării. Sunt convins că numai şi numai din cauza ghinionului, domnul care vorbeşte tot mai mult în numele nostru fără a ne întreba, adică domnul preşedinte, doreşte să renunţăm cât mai repede la a ne fabrica  banii noştri. Adică, repede-repede  să băgăm la tocat banii de acum şi să-i ardem apoi, probabil vrac, în termocentralele care produc curent ieftin. Curentul şmecherilor! Firfiricii galbeni ori albi să-i donăm pe post de fier vechi ţiganilor (pardon, romilor!) pentru oale şi cazane. O faptă bună care alimentează în mod european speranţa perpetuă a integrării lor în lumea civilizată. Să aşteptăm, după aceea, ca Uniunea, probabil clătinându-se şi în 2015, să ne tipărească moneda, europeană, care va circula pe piaţa românească în locul leului decedat. Acela, botezat neinspirat „RON” şi eutanasiat prematur, ca un maidanez enervant, de o clasă politică imatură, ieşită parcă în contra naturii dintr-un ou insuficient clocit. Şi să aşteptăm plini de speranţe ca Uniunea  să ne dea atâţia bani cât doresc liderii unionali, conform intereselor şi capriciilor lor, folosind moneda pentru a ne „dresa”. Politic şi economic.

          Repet, trebuie să recunoaşteţi, e ghinionul. Numai ghinionul  este de vină că avem politicieni care nu văd cum dansează Grecia şi Italia (şi alţii, prietenii ştiu care…) precum ursul cu inelul de sârmă, numit euro, în bot. Care nu observă, deşi se strigă în gura mare, cât de mult ar dori grecii ori italienii să-şi poată tipări moneda naţională şi să-şi hotărască singuri soarta. „Singuri”, în acest context, ar trebui înţeles „cu influienţe externe cât mai mici”. Pentru că astăzi, singur în adevăratul sens al cuvântului nu mai există în lumea aproape integral globalizată.

           Aşadar, domnilor şi doamnelor, văzând toate cele de mai sus, îmi vine în minte o singură concluzie: suntem o ţară fără noroc! Ce ne rămâne de făcut? Să fim liniştiţi, păstrându-ne încrederea în justa judecată a celor care ne conduc. Să nu scăpăm cumva vreo dezvelire de moaşte. Să jucăm în continuare la loteria cu viaţa noastră organizată de politicieni, extrăgând din fundul sacului numai biletele necâştigătoare. Să nu-i deranjăm cumva pe aleşii noştri din adâncul proces de gândire de care sunt chinuiţi şi să-i alegem din nou. Iar şi iar. Pentru că, în cele din urmă, nu se poate să nu alungăm ghinionul! Şi să câştigăm. Dacă nu noi, urmaşii noştri sau cei ce vor mai veni după. Desigur, în cazul fericit în care va mai rămâne ceva…ori cineva pe aici, prin zona Carpaţilor