Mai mult decât dintr-un tratat de istorie

             A trecut 25 octombrie. O sărbătoare pe care am trăit-o de multe ori până acum. Poate de prea multe ori. Uneori cu intensitate, în sunetul alămurilor cu ritm de marş, păşind cadenţat pe pavajul dur care-mi chinuia dureros gleznele şi genunchii. Alteori cu detaşare, aplaudând ori salutând cu mâna la chipiu din tribuna plină ochi cu oficialităţi ale momentului. Este ziua în care, peste ani, am ascultat zeci de cuvântări. Cele mai multe plate, născute din obligaţia de a vorbi despre armată şi eroi, fără nici o legătură reală cu adevăratul patriotism. Toate politicianiste, umplute din patru în patru ani cu promisiuni electorale sau glazurate cu frimituri mincinoase ilustrând grija autorităţilor faţă de soldat şi instituţia militară. Este ziua în care preşedinţii se arătau mulţimii, în care se înmulţea numărul generalilor, în care fluturau inutil drapelele de luptă păzite cu străşnicie în decursul  anului, în care tancuri, tunuri şi rachete erau scoase din ascunzişuri, vopsite şi prezentate populaţiei. Ziua în care puştani cu tricolorul în mână se minunau cu voce tare:”Uite mamă, trec soldaţii!”

              25 octombrie 2011. De data asta a fost altfel. O sărbătoare mai aparte decât celelalte. Legată firesc, aşa cum nu a mai fost până acum, cu ziua de naştere a regelui. Cu apariţia în prim plan a bătrânului suveran, purtând cu el nouă decenii de istorie. L-am văzut drept, calm, demn şi, exact ca în cărţile de istorie, emanând un patriotism autentic. Prin antiteză, aplauzelor adresate lui, regelui, minutelor întregi de aplauze care înroşeau palmele nemuncite ale parlamentarilor, decidenţii contemporanităţii au opus un grup de domnişoare iscusit machiate, purtând uniforma armatei române, încălecate pe cai nervoşi şi cu pulpele în pantalonii strâmţi strângând aproape indecent coastele bidiviilor. Fiindcă, azi se poartă domnişoarele! Şi ele, în viziunea Ministerului Apărării, marcau, călare, marea sărbătoarea naţională: Ziua Armatei Române… Discursului plin de bunăsimţire al regelui i s-au opus, în celălalt colţ de ţară, într-un loc ce ar trebui să fie sfânt, cuvântări sterpe, recitate de personajul care cu un an în urmă distrusese până şi traiul bătrânilor militari ce avuseseră nenorocul să supravieţuiască luptelor sfârşitului de octombrie 1944. De către acela care umilise vârstinicilor militari, cinic şi nedrept, ultimele ore de viaţă şi care, neruşinat, îşi justifica prezenţa acolo prin dorinţa de a le arăta respect. De acela care, emfatic,lăuda jertfa soldatului român fără a cunoaşte anul când această zi a intrat în neuitare… În timp ce nonagenarul rege rostea, aproape cu aceleaşi cuvinte spuse de la tribuna parlamentului în 1946,  memorabila frază: „Eu nu văd România ca pe o moştenire a părinţilor ci ca pe o ţară împrumutată de la copii noştri”, preşedintele depunea coroane de flori, înclinându-se cu făţarnică umilinţă în faţa pietrei de mormânt a predecesorilor militarilor pe care acum îi urgiseşte, luându-le fără scrupule şi resentimente din puţinul pe care, până la el, ţara cu zgârcenie îl asigurase. Este cel care declarase, deschis, că vede România ca pe o ţară a beţivilor, a leneşilor şi hoţilor, a mămicuţelor şi bebeluşilor cu prea multe privilegii. O ţară în care săracul nu va mai avea protecţia statului, din care elitele puteau să plece şi ale cărei bogăţii ar trebui încredinţate străinilor. În viziunea sa, România nu are decât prezent.

             25 octombrie 2011.  O zi, două sărbători. Două moduri de a le înţelege şi o singură ţară. Istorie şi prezent, faţă în faţă. Un examen pe care, în opinia mea, republican convins, aleşii noştri de astăzi l-au pierdut. Pentru că, într-o clipă rară de autentică judecată, românul a putut cântări, pe viu, trecutul de care fusese spoliat şi prezentul cu care este sufocat. Şi a înţeles despre viitorul său, sper, mai mult decât dintr-un tratat de istorie.

  (Publicat şi ca editorial in revista Qmagazine/oct.2011)