Cum o să-şi  bage românul vaca în sobă

(din ciclul”Pamflete amare”)

            O vorbă românească veche spune că prostul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul. Domnul Lăzăroiu, care de când a devenit ministru are tot timpul gura plină de perle, s-a grăbit să confirme constatarea intrată în folclor. Aceea, cu prostul. Zorit de inerenta sosire a zăpezii, a „elaborat” pe genunchii ministeriali ai domniei sale un act normativ absolut aiuritor. De o stupizenie demnă de bătut pe una dintre  crucile desenate şi aliniate în veselo-tristul cimitir comunal al Săpânţei. Îl socotesc, pe domnul proaspăt ministru, deviat bine de pe firul logicii unui om cu toate minţile la el, întrucât îmi este greu să cred că un român normal, în firea lui, ar fi capabil de atâta răutate, de atâta ură şi de atâta batjocură în relaţie cu semenii săi loviţi de soartă, urgisiţi tâlhăreşte de conducători şi aduşi la disperare de cei pe care i-au ales în fruntea bucatelor crezând, cu naivitate, lozinca: „Să trăiţi bine!”

            Întâmplarea face ca, de multă vreme, o bună parte din an să-mi trăiesc zilele într-un sat românesc sărac. Un sat pierdut între dealurile Mehedinţiului, cu ţărani adevăraţi, cinstiţi, truditori din zori şi până în noapte, iubitori de animale şi dedicaţi muncii pământului. Dar sărăciţi îngrozitor. Mai săraci cu fiecare zi ce trece. Un sat de oameni bătrâni. Aproape fiecare are o pensie. De mizerie, ca urmare a muncii în CAP, sau ceva mai măricică pentru aceia care au apucat câţiva ani de lucru la oraş. Adunaţi, toţi banii pentru pensiile lor pe-o lună nu depăşesc cu mult leafa (plătită şi de ei) a domnului ministru Lăzăroiu. Aici, fiecare leuţ are valoare. Şi „ajutorul pentru căldură”, în bani sau lemne, era important. Foarte important. Era toată pâinea cu care o familie ieşea din iarnă. Citind lista bunurilor care te fac bogat excluzându-te de la drepturile pe care le aveai până ieri, când nu se tipărise încă  emanaţia lăzăroiană, îmi dau seama că nici unul dintre locuitorii satului de sub munte nu vor mai primi o leţcaie. De ce? Pentru că, fiind zonă de deal, nu se poate trăi din agricultură. Şi fiecare are vite. Având vite, prin tradiţie, din moşi-strămoşi fiecare are o fâneaţă. Apoi, în fiecare curte se învârt câteva orătănii… Şi, conform încadrării în lista avuţilor, fiecare dintre ei va trebui să scoată ( de unde Dumnezeu?) bani buni pentru încălzirea pe timp de iarnă. Ori să-şi înjunghie un cal, ori să omoare vaca, ori să-şi vândă pe nimic fâneaţa, ori să jupoaie oiţele şi să pună la oală puicuţele…

            Oricare om, fie el mai mult sau mai puţin învăţat, vede că întreaga „lucrătură reformatoare” a actului normativ aflat în dezbatere publică ( Basme! Cui i-a păsat măcar cât negru sub unghie, în anii din urmă, de părerea poporului?) reprezintă o mânăreală tipică unui guvern pus pe furat din buzunarul cetăţeanului. Un guvern căruia nu-i pasă de tragediile pe care le generează. Care nu vrea să priceapă că un popor înseamnă în primul rând oameni. Un guvern care se crede conducător de roabă, nu de ţară! Dacă tot spui ( tu, minister al protecţiei sociale (!?)) că nu mai poţi proteja în nici un fel pe cel care are impresionantul venit de peste 150 de euro pe lună,  de ce mai pui condiţii suplimentare? Desigur, fiindcă tu guvern (sau lăzăroi) te gândeşti că şi ăstia, sărăntocii, or mai avea câte ceva prin casă, ori pe alături. Că s-o mai găsi vreun motiv în plus de ciordit ceva. Că poate n-or fi fost tot timpul amărâţi. Sau că, cel mai probabil, mai au o rudă care le-a dat de milă scuterul vechi, vreo drujbă rusească antică sau vreo rulotă rămasă fără cauciucuri. Şi atunci, pe ei, pe mama lor! Penibil! Absolut penibil!

            Vorba vecinului meu, nea Titu a lu’ Căcărează: „Ce-o să fac dom’le? O sobă mai mare, să-ncapă Joiana în ea! Ca să mă-ncălzesc la oase. Că pe domn ministru, ăsta bolând, nu cred că-l prind pe la noi prin sat…” Politicos, nea Titu. Om de peste optzeci de ani… Politicos, fiindcă bolând, în accepţiunea locală, reprezintă versiunea tandră a mult mai durului cuvânt idiot.

            Tragedii la fel de mari sunt la oraş. Unde nici sobă nu ai, nici joiană şi nici paie să încălzeşti o plită. Hotărârea de a „economisi” 500 de milioane de lei din subvenţia pentru căldură, motivată de lozinca populistă „să primească doar cei care merită cu adevărat”, fără a avea o analiză serioasă, fără a cunoaşte realitatea (aşa, la plezneală!), descalifică atât pe iniţiator cât şi guvernul care aprobă. „ Ei, şi? O descalificare în plus între zecile de până acum!”, veţi spune. Da, dar din nou descalificarea lor este pe banii noştri. Fiindcă, o simplă socoteală şcolărească, arată că 500 de milioane înseamnă 25 de lei (250.000 lei vechi) scoşi din buzunarul fiecărui român. Bogat ori sărac. Ţăran sau orăşean. Luaţi pentru ce? Furaţi, pentru cine? Poate ne spune domnul Lăzăroiu, autopostat mai de ieri în tradiţionala poziţie a fachirului. De pe patul de cuie al domniei sale…