Olimpiada Taxelor Absurde
Există o categorie de funcţionari ascunşi cu grijă în banalele birouri ministeriale. Sunt aceia care se ocupă cu inventarea de taxe. Şi imaginaţia lor nu are sfârşit. Ar trebui premiată, bătându-se o medalie, imaginarea celei mai inimaginabile taxe. S-ar putea organiza, pe bani frumoşi, campionate naţionale şi internaţionale. Chiar olimpiade. Ce frumos ar suna: ”Olimpiada Taxelor Absurde”!
Între sutele de taxe, care de care mai obscenă, în România există şi aşa zisa „Taxă auto”. Ne-a atins moalele capului în urma cu câţiva ani, născută din tată liberal şi mamă pesedistă. Sau invers… Oricum, ceea ce se ştie în mod sigur este că naşul a fost udemerist. Ca şi acum! Cum a fost ea concepută? Ne putem închipui. Probabil unul dintre funcţionarii de mai sus, văzând pe stradă înghesuiala bolizilor motorizaţi, a avut o viziune dementă, demnă de un chiriaş al renumitei Bălăceanca. Se făcea că fiecare maşină scotea pe eşapament, în loc de fum, suluri nesfârşite de bancnote. Bani pentru guvern. Miliarde, pe care guvernanţii trebuiau doar să-i strângă! Metoda de adunare a bănuţilor de la nefericiţii posesori de automobil, hoţia adică, a căpătat contur printr-o hotărâre de guvern. Apărută peste noapte. Ca toate tâlhăriile clasice! Şi pentru că nu se găsea o denumire mulţumitoare întru adormirea definitivă a vigilenţei păgubitului, furtul guvernamental s-a numit când „Taxa de mediu”, când „Taxă de primă înmatriculare”, când „Taxă de poluare”, când „Taxa auto” sau, mai nou, „Taxa, plătesc toţi şoferii”!… Părinţii adoptivi ai idioatei viziuni iniţiale s-au tot schimbat. După vremuri. A fost îmbrăţişată cu dragoste fierbinte până şi de puritanii portocolii. Cei care la primul botez, cu riscul de a strica slujba, răcniseră din toţi rărunchii :” Este un furt! Este o nouă şi inutilă povară pe grumazul românului! Încalcă legislaţia europeană! Alegeţi-ne pe noi şi imediat o vom desfiinţa!” Basme. Valoarea ei, absolut arbitrară, a crescut sau a scăzut după cum le-a venit unora. Sau altora. În principal, după cât de aproape sau de departe se găseau alegerile. Şi motivele de plată s-au schimbat. Întâi, plăteai dacă maşina era importată sau nu. Apoi, dacă automobilul era mai vechi sau mai nou. A urmat plata în funcţie de capacitatea cilindrică, de cantitatea de noxe, de greutatea pe osie…O perioadă de timp s-a socotit în euro plătindu-se în lei, fiindcă aducea mai mulţi bani în buzunarul guvernanţilor. S-au luat bani fără milă şi fără nici o noimă, de la mai mulţi sau de la mai puţini. Pe principiul: „După cum ţi-a fost ursit norocul, şoferule!”
Astăzi, în avântul egalitarist al reformatorului guvern, se ia în considerare orice: tipul motorizării, capacitatea cilindrică, emisiile de CO2 şi gradul de depreciere al maşinii etc… Ca să nu scape nimeni!
De această dată însă, prosteala cetăţeanului este ridicată pe o nouă treaptă. Superioară, aş spune dacă nu mi-ar fi teamă de un pleonasm. Ţi se dau înapoi câţiva bănuţi. Pe bune! Desigur, doar dacă vei câştiga nişte procese îndelungate şi costisitoare cu fiscul. Dar te obligă imediat (de data asta fără tribunal!) la plata unor alte sume, uneori incredibil de mari, despre care până acum nici nu ai visat. Una peste alta, guvernul îţi arată o concretă dovadă de iubire şi, în cel mai fierbinte moment de tandreţe, îţi sustrage portofelul. Metoda este deja clasică. Ar putea fi patentată.
Domnilor guvernanţi, să organizăm în România prima ediţie a Olimpiadei Taxelor Absurde! Şi să participăm la Olimpiadă! Cu taxa asta, atât de evident absurdă, care nu reduce în nici un fel adevărata poluare, dar, aberant, este gândită şi susţinută de ministrul mediului, avem şanse reale la o medalie. Scumpă. De aur!