Avem conducătorii pe care îi merităm, sau nu?

Trăim vremuri ciudate. Ştiu, afirmaţia este banală, uzată  şi uşor naivă. Dar am scris-o împins de rezultatele  căutărilor personale din ultimele săptămâni. Pentru că, stimulat de apostrofările mai mult decât jignitoare pe care preşedintele tuturor românilor le-a strigat poporului care l-a ales de două ori pentru cea mai înaltă funcţie în stat, am dorit să aflu dacă în istorie a mai existat un alt preşedinte de stat, împărat, rege, ţar, cancelar, fuhrer ori tarabostes care să mai fi fost tot atât de supărat pe cetăţenii tării sale. 

Trebuie să recunosc că nu am mai găsit, poate doar din vina mea, un alt conducător care, deranjat că poporul său trăieşte bine, să gândească un plan strategic de sărăcire a populaţiei pe care să-l aplice cu îndârjire. Şi, în acelaşi timp, să-şi  considere propriul popor leneş, beţiv şi mincinos!

Chiar şi mult hulitulului Iosif Visarionovici Stalin, cel care a ucis din motive politice milioane de nevinovaţi şi a distrus vieţile altor milioane de concetăţeni, nu i-a încolţit  în minte groteasca ideie de sărăcire a tuturor ruşilor. Iar istoricii  nu au consemnat că el i-ar fi catalogat vreodată drept mincinoşi, leneşi şi beţivi. Planurile sale cincinale, comunistoide şi aberante, au generat locuri de muncă, au dezvoltat industria  şi au revigorarat economia conglomeratului de state numit Uniunea Sovietică, aşa comunistă cum era. Cel puţin aşa a reţinut istoria…

Nu am întâlnit situaţii în care, cel care conducea o ţară să-şi îndemne  cetăţenii la exod: „Plecaţi! Afară! Statul pe care eu îl conduc nu vă mai poate hrăni!”  Poate că istoricii or fi consemnat, dar eu nu am descoperit în istorie vreun alt înalt demnitar al statului care să-şi catalogheze poporul  drept leneş, mincinos şi beţiv, ori să-şi categorisească ţara ca fiind „de mâna a doua”. Hitler, la fel ca unii dintre conducătorii români de azi, a fost convins că scopul său în viaţă este salvarea ţării sale. Dar niciodată nu şi-a desconsiderat poporul afirmând că ar fi leneş, ipocrit sau beţiv.   Privind mai atent şi mai avizat în jurul nostru, vom descoperi că multe dintre liniile politice ale lui Hitler sunt aplicate azi în România fără ca cineva să-i atribuie binemeritata paternitate.  Hitler spunea:”Partidul nu trebuie să fie o constantă a opiniei publice, ci trebuie să domine. Nu trebuie să fie servitorul maselor, ci stăpânul acestora!”  În esenţă, ideia aceasta seamănă până la identitate cu sensul frazelor pe care oricare român le recunoaşte cu uşurinţă: „Eu duc poporul pe drumul drept, chiar dacă el nu o doreşte” Sau cu: „Lege bună este doar aceea care nemulţumeşte pe toată lumea”.  Ori: ”Măsurile luate, deşi dureroase pentru popor, vor duce România pe drumul cel drept”  Hitler mai spunea: „Sper că nimeni nu va pretinde vreodată că  oamenii de stat se nasc cu sutele din buletinele de vot ale alegătorilor care sunt oricum, numai inteligenţi,nu” Seamănă surprinzător de mult cu ceea ce se întâmplă acum, sub ochii noştri. Când oamenii de stat sunt împinşi pe funcţii indiferent de rezultatul concret al votului ori de capacitatea intelectuală proprie. Când trucarea votul a devenit o adevărată şcoală politică naţională şi când preocuparea principală a partidului de la putere, oricare ar fi el, este între alegeri cum să-şi înşele mai bine alegătorii la momentul electoral. Şi exemplele ar putea continua…

Hitler nu a impus exodul propriului popor.  În mod nefericit, el a dorit să aducă „afara” în Germania, acaparând noi teritorii în numele „spaţiului vital”. Niciodată nu şi-a îndemnat concetăţenii să fugă din ţară. Niciodată! Aşa cum n-a făcut-o nici Ceauşescu, împuşcat pentru genocid, înfometarea poporului şi pentru că cerea concetăţenilor să muncească în ţara lor, limitându-le drastic dreptul de a ieşi peste hotare.

Nu întâmplător m-am oprit cu pildele la cei trei dictatori. Într-o ţară cu adevărat democratică nu ar fi posibil ca un preşedinte să-şi jignească în mod public propriul popor. Dacă ar face-o, a doua zi el ar trebui să părăsească funcţia în care a fost ales pentru a aduce propăşire, pentru  a-şi respecta alegătorii şi pentru a se îngriji cu modestie de binele fiecărui trăitor din ţara unde el este preşedinte. Nu curaj politic se numeşte ieşirea verbală plină de aroganţă şi  autosuficienţă prin care îţi desconsideri compatrioţii. O mulţime de alte apelative, deloc onorante,  pot fi ataşate unui astfel de comportament. Dar numai acela de adevărat om politic, nu. Poate numai un dictator şi-ar putea permite astfel de derapaje .

Din fericire ori nu, la noi, în România, nu-i nici dictatură şi nici democraţie adevărată. De aceea, orice exces politic este permis. Pentru că nu funcţionează nici regulile aspre ale dictaturii şi nici cele corect reglementate şi bine intenţionate ale democraţiei. Prin urmare ne mai putem aştepta ca, privind în sus spre conducătorii noştri, să fim udaţi pe faţă cu stropii scuipatului lor sau, şi mai rău, cu alte dejecţii fiziologice. Prezentându-ni-se scuza că, omeneşti sunt şi acestea. Iar ei, politicienii care ne conduc, tot oameni sunt!

Răspunsul la întrebarea din titlu  îl las în seama dumneavoastră. Mult mai deştepţi, mai înţelepţi şi mai drepţi decât mine.