SPERANŢA ÎN  UNIRE

            Sper că azi, cu talonul de pensie în mână,  inclusiv aceia care mi-au contestat în decursul timpului scrierile critice la adresa acţiunii de umilire a militarului român (fiind dreptul lor să nu mă creadă!), s-au convins de seriozitatea şi urgenţa unor demersuri hotărâte pentru stoparea acestei acţiuni injuste şi ilegale.

           Tot ceea ce legea mai permite, trebuie să fie utilizat pentru a opri batjocura. Şi nu este uşor deoarece,  pentru a învinge, este necesară unitatea.  Am fost învăţaţi cu nepăsarea faţă de nedreptatea făcută  celui asemenea nouă , suntem şi acum împinşi spre dezumanizare, spre dezbinare.  Pizmuirea celor din jur a devenit politică de stat. Tocmai pentru ca oropsiţii să nu se poată coagula în spatele unei idei. Şi vedem zi de zi  că acest fel de politică a prins la români.

          Printr-un paradox al sorţii, aniversăm  la 24 ianuarie cei 152 de ani de la Mica Unire aflându-ne într-o dureroasă dezbinare socială. Ne găsim în situaţia în care, decât să ne unim, mai bine suferim separat şi ne bucurăm pe ascuns când necazul l-a lovit şi pe cel de lângă noi. De aceea, cu părere de rău  o spun,descopăr că  unitatea la români este o floare extrem de rară.

           Există în România o mulţime de organisme, organizaţii, asociaţii, ligi, sindicate etc, care îi reprezintă pe militarii de toate categoriile. Cu puţine zile în urmă am aflat de intenţia de a se mai oficializa încă una… Personal, cunosc vreo patrusprezece. Şi toate au între obiective apărarea drepturilor militarilor.  Când spun militari, mă gândesc la tot ce poartă uniformă, nu numai la armată.

           Astăzi fiecare dintre ele acţionează pe cont propriu. Puţine sunt împreună, urmând un program comun de acţiune. Este o adevărată risipă de forţe. Împreună, ar fi devenit  un val de neoprit. Au în  cadrul lor avocaţi, jurişti, specialişti în dreptul civil, în informaţii, în contrainformaţii şi război psihologic, strategi, doctori şi farmacişti, artişti şi profesori universitari. Mulţi, sunt  membri activi ai partidelor la putere sau în opoziţie. Dar nu conlucrează!

         Te întrebi, ce se mai poate face?   Răspunsul pare simplu, să se facă unire! Prin orice modalitate posibilă.   

            Cred că acum  este timpul  să se  lase deoparte animozităţile şi să fie activate liniile de legătură între toate organizaţiile care au ca menire apărarea drepturilor militarilor. În interesul punerii pe acelaş făgaş a forţei pe care o reprezintă sutele de mii de nedreptăţiţi.

           Raţiunea şi calitate intelectuală a celor în uniformă trebuie să invingă. Cred că, punând interesul general deasupra unor ambiţii personale, a unor deosebiri de opinii, conducătorii tuturor acestor fracţiuni, toţi aceia care reprezintă într-un fel sau altul militarii, ar trebui să-şi dea mâna. Şi să oprească asasinarea morală a militarilor.

            Poate pe bună dreptate, un prieten constata  că militarii pensionari, cei  a căror voce este  auzită public într-un mod sau altul, s-au specializat în lamentări. Îşi plâng de milă, aşteptând acţiune de la alţii. Şi apare întrebarea: cine ar trebui să lupte?  Răspunsul este incert. Fiecare aşteaptă să fie cel de lângă el…Aşteptare zadarnică şi, să recunoaştem, evidenţiind  o lipsă de bărbăţie nespecifică militarului.

           Descopăr cu strângere de inimă că, în mare parte,  spiritul de camaraderie militară  a dispărut. Risipit de  „şopârle” politice, de interese meschine, de mituiri cu funcţii şi grade, ori pur şi simplu alungat de tragica metamorfoză a instituţiei militare. Nu ne mai aplecăm să oprim sângerarea celui căzut în aceeaşi bătălie. Orbi la suferinţa celuilalt, ne oblojim fiecare durerea proprie şi ne lăsăm „ciuruiţi” pe rând, înlesnindu-i adversarului  câştigarea bătăliei!

         Poate sunt un visător naiv, dar mai cred încă în posibilitatea unei coordonări a acţiunilor.  Mai cred că, în acest  al doisprezecelea ceas, militarii se vor uni. Şi mai cred că uniţi, ei vor stopa această revărsare de ură pe care numai un guvern iresponsabil o poate genera. Cunosc o mulţime de militari, oameni de excepţie, minţi luminate, capabili de acţiune, în stare să trezească la realitate forţe politice, umane şi materiale, inclusiv mass-media. Nu pot crede că vor rămâne indiferenţi, lăsându-se striviţi de această evidentă nedreptate.

        Îndrăznesc să vă rog, militari de toate categoriile, gândiţi-vă serios la prezentul şi viitorul vostru! Altfel, va muri fiecare pe limba sa. Închis în casă de bună voie, tot mai înfometat, privind  televizorul. Şi înjurând printre dinţi.

        Dacă veţi deveni o categorie socială definitiv dispărută, dacă vă veţi stinge sub valul de dispreţ al politrucilor prezenţi şi viitori,  voi veţi fi vinovaţi!  Voi, cei care aţi permis prin noncombat, indiferenţă şi neînţelegere a menirii voastre adevărate, să fiţi umiliţi şi în cele din urmă ucişi prin cunoscuta şi faimoasa de acum „CIURUIRE”.

        Ca urmare, ca unul  care înarmat cu sabia cuvântului luptă alături de alţii împotriva umilirii fără precedent a militarului, vă implor să nu lăsaţi ca torţionarii voştri de azi să se bucure de înfrângerea voastră, să danseze în ritm de manele pe mormântul armatei române!  Fiţi uniţi!