“Arbeit macht frei” şi noi

                                                (din ciclul “Pamflete amare”)

                        Deunăzi,  într-o declaraţie trecută aproape neobservată,  un ministru care are în responsabilitate “munca şi protecţia socială” pentru  cetăţenii acestei ţări, afirma plin de convingere: “Guvernul nu oferă fericire. Căutaţi fericirea în muncă!”

            Ca o prezumţie de nevinovăţie, aş putea să jur că cele două propoziţii nu reprezintă produsul gândirii filozofice a domnului proaspăt ministru. Performanţă intelectuală de care nu-l pot suspecta, oricât de îngăduitor aş fi. Domnul ministru, prin capacităţile personale,  ne poate demonstra doar că se poate şi mai rău decât cu  Şeitan. Atât. Şi nimic altceva!

              Aşa cum fiecare om cu un dram de raţiune înţelege, propoziţiile sale cu iz filozofic  sunt doar ecouri, obediente,  ale  constatării pezidenţiale ( atât de umilitoare pentru fiecare dintre noi!) conform căreia  am fi cu toţii, românii, nişte  leneşi şi nişte  cerşetori.  

              Numai că, numitul domn ministru aflându-se în starea sa normală, aceea de ilustru nepriceput la ceva, prin cele două propoziţii rostite dintr-un înflăcărat pupincurism, se apropie  în mod periculos de modul în care gândea  Hitler şi, tot ca ecou,  naziştii.

            Domnia sa nu ştie că  a intrat definitiv în istorie, ca simbol al  criminalităţii organizate de stat, mesajul “Arbeit macht frei” (“Munca te eliberează”)  care era înscris cu litere de oţel pe frontispiciul lagărului de muncă şi de exterminare de la Aushwitz. Lagăr aflat, la acea vreme, tot  în responsabilitatea unui ministru al muncii.  Care  elaborase şi lozinca.  Dar, acel ministru  trăia în cel de al treilea Reich!

           Sloganul de azi, noiembrie 2010, al domnului ministru român al muncii, conform căruia “Munca te face fericit”, într-o ţară profund nefericită,  este în esenţă sa,  doar o altă faţetă a lozincii “Munca te face liber” afişată pe poarta unui lagăr de exterminare.  La fel de fascistă ca aceea. Şi trebuie judecată ca atare. Fără nici un fel de îngăduinţă şi fără ezitare.  Asta, dacă nu vrem ca mâine  copii noştri să citească “Munca te eliberează”  scris pe tricolorul unei ţări arătând  ca un lagăr de muncă şi de exterminare. 

         Nu suntem sclavii nimănui! Ca atare nu pot accepta, plecat, îndemnul ministerial cu damf fascist al celui care, oficial, ar trebui să asigure  munca bine retribuită şi  protecţia socială  a poporului din care fac parte.

       Ar mai trebui spus că eu, cetăţean român, aştept ca guvernul să-mi ofere fericire. Da! Fericire pentru mine, familia şi urmaşii mei. Este motivul pentru care îl plătesc din sudoarea frunţii mele. Dacă nu poate, să plece! Nu este acolo, lăfăindu-se în privilegii, să se plângă de incapabilitate.  Nici să mă chinuiască ameninţându-mi existenţa. Nici să mă persifleze spunându-mi cu aer de superioritate că “Guvernul nu oferă fericire”. Pentru că eu, cetăţean, nu pretind nici o părticică din cota de fericire personală a guvernanţilor! Eu vreau să-mi fie respectat şi netulburat dramul meu de fericire. Şi asta  este menirea unui ministru, oricare ar fi el.   

      El, guvernul, este în ultimă instanţă produsul voinţei mele şi ar trebui să fie un aliat al meu. Luptându-se, alături de mine,  pentru fericirea mea. Nu să-mi  devină  duşman! Nu am nevoie de un guvern care să mă umilească, care  să mă pălmuiască, care să mă urască, funcţionând împotriva intereselor celor ce l-au girat şi îl plătesc din munca lor..

       În opinia mea, o astfel de atitudine din partea unui ministru democrat, aparţinând unui guvern ce se declară democratic, dintr-o ţară ce se vrea democratică,  este mai mult decât de o inconştienţă condamnabilă. Este iresponsabilă! Este periculoasă pentru toţi românii care trăiesc din munca lor. Liberi să-şi hotărască soarta. Pentru toţi cei care locuiesc  în România. Pentru viitorul ţării mele, constituind un precedent de neacceptat.

      Şi, pentru că domnul ministru nu este capabil, cu mintea proprie, să înţeleagă aceste adevăruri simple, cineva trebuia să i-o spună!

      Aşa cum, altcineva ar trebui să-l înlocuiască urgent din înalta funcţie executivă pe care o ocupă din greşeală.  El, ca om şi demnitar  este, aşa cum eu îl percep, un adevărat pericol  pentru “ munca şi protecţia socială” la care românii aspiră. Şi, de aceea, ar trebui să plece. Repede!

    Desigur,   dacă acel “altcineva” care ar trebui să-l judece nu s-ar numi Boc. Ori Băsescu.

P.S. 1.  Încerc, de fiecare dată când scriu câte ceva despre viaţa pe care o trăiesc  zi de zi în ţara mea, să alung tentaţia de a-mi politiza cuvântul. Fiindcă nu am simpatii politice, de nici un fel. Şi nu vreau să par a fi de partea cuiva aflat în bătălia politică. Dar constat, pe măsură ce timpul trece, că îmi vine tot mai greu să mă detaşez de ceea ce ar putea fi interpretat ca demers politic. Motivul? Trăim, scufundaţi  până peste bărbie,  într-o cloacă politică plină de turbulenţe ofensatoare, infecte, adevărate pericole pentru supravieţuirea cotidiană. Ca cetăţean român, în orice fel  ai încerca să protestezi, să te fereşti, să-ţi salvezi existenţa, te murdăreşti de politică. Pentru că ea a devenit, progresiv, în ultimii douăzeci de ani  agresorul omniprezent, puturos şi de ne evitat al zilelor noastre. Deci, dacă nu reuşesc de fiecare dată să mă curăţ, vă rog să mă scuzaţi. Inclusiv azi.

P.S.2. Pentru aceia care vor să afle  mai multe despre adevărata  semnificaţie a  sloganului “Arbeit macht frei”, înţelegându-mi mai bine indignarea, le recomand o confesiune tulburătoare în tragismul  şi în sinceritatea ei a  prizonierului cu numărul A-13221. Pe care o găsiţi la adresa   http://www.auschwitz.ro/33.aspx