Decembrie 1997

            Scriam, la sfârşit de octombrie, că indiferenţa guvernanţilor faţă de instituţia militară a fost pe deplin demonstrată de plictisul şi platitudinea cu care s-a  „sărbătorit” Ziua Armatei Române.

            Cu câteva zile în urmă a fost Ziua Naţională. Aceeaşi lehamite. Mass-media a evitat evidenţierea la adevăratele dimensiuni a importanţei evenimentului. Clasa politică a depus coroane de flori. Preşedintele a rostit un discurs politicianist în care, prin pilde ale istoriei, încearcă să salveze un guvern care într-un an de guvernare a reuşit să distrugă până şi speranţa de mai bine a omului de rând. Îmi sună, încă, în urechi vocea preşedintelui: ” Nimic nu ni s-a dăruit fără jertfă şi nimic bun nu ni s-a întâmplat fără trudă şi chin, dar am găsit în noi înşine tăria de a înfrunta vremea şi vremurile.”, „…dacă noi vom eşua acum, România mileniului trei nu va avea nici o şansă în noua competiţie mondială”…” Tocmai de aceea vreau să mulţumesc poporului român pentru înţelepciunea şi inţelegerea de care dă dovadă”… „Din nou este nevoie de toate resursele naţionale, de toate energiile pentru a ieşi la lumină.”…” Ştiu că mulţi dintre dumneavoastră vă confruntaţi încă cu nedreptăţi. Acestea nu pot fi îndreptate dintr-o dată. Puteţi avea însă încredere că există voinţa şi forţa de a îndrepta şi că voi fi alături de toţi cei  care au nevoie să fie ascultaţişi sprijiniţi pentru a le fi apărate drepturile.”…” nu avem voie să cedăm în acest război împotriva sărăciei şi corupţiei…”

            Cu greu îmi sugrum zecile de întrebări, comentariile împinse la suprafaţă de indignare. Cu ce s-a făcut  vinovat acest popor pentru a fi minţit şi manevrat politicianist în chiar ziua lui?

            În pasajele  referitare la armată, se  repetă  comedia: „…vom continua să îmbunătăţim calitatea armatei române”…  

          Cum? Iată!  Se fac eforturi de lichidare a corpului ofiţeresc şi subofiţeresc prin aplicarea metodei folosite la desfiinţarea mineritului. Salariile sunt de mizerie şi, la acest moment, nu se ştie dacă vor putea fi asigurate pe ultima lună a anului, chiar aşa de râs cum sunt.

        Tehnica armatei este într-un ireversibil proces de distrugere. Spun ireversibil pentru că revenirea la normal ar costa imens, circa 60% din necesarul unei înzestrări noi, cu totul noi.

        Cazărmile se dărâmă.

        Soldaţii mănâncă prost şi sunt îmbrăcaţi necorespunzător.

        Şi, absolut  inutil, nu pot decât să mă întreb : “Cum şi cât va mai putea răbdă acest popor, dar această armată?”

                                                                        *