CE AVEM DE CÂŞTIGAT DESFIINŢÂNDU-NE  ARMATA?

            România a fost o ţară cu o armată puternică. Şi respectată. Numai cine nu vrea, sau esta rău intenţionat, nu recunoaşte că puternică  este o armată cu 325.000 de militari  într-o ţară de mărime medie care fabrică aproape tot  ceea ce are nevoie pe plan militar. De la avioane şi tancuri, la armament de infanterie şi muniţie.

            Ni s-a impus să o desfiinţăm. Prin „recomandări” mai mult sau mai puţin imperative. Prin condiţionări privind accesul la NATO. Prin multe alte presiuni. Politice, economice ori de altă natură.

            Spun „desfiinţare”, nu fiindcă aş fi nostalgic ori răuvoitor. Ci pentru că, dacă din ceva rămâne mai puţin de un sfert, este ca şi cum nu ar mai fi. Şi, trebuie să recunoaştem, aşa s-a întâmplat cu armata română.

            Ni s-a spus, şi noi am crezut,  că intrând într-o alianţă puternică nu mai avem nevoie de „atâta” armată.

           Apoi s-a susţinut, şi noi ne-am însuşit, că economia noastră nu-şi permite susţinerea unei armate „atât” de numeroase. Ar fi un efort inutil, iar  banii bugetului ar trebui utilizaţi pentru dezvoltarea economiei în loc să hrănească soldaţii.

            S-a ridicat problema, pe care am agreat-o, că nu-i necesar să mai fabricăm avioane, tancuri, transportoare blindate, tunuri şi mitraliere. Ne-am irosi inutil fondurile. Ar fi mai ieftin, la dimensiunile ţării noastre, să cumpărăm. Fiindcă sunt deja suficienţi fabricanţi de tradiţie în Europa ori peste ocean. Nu-i putem concura.  Mai mult, în acest mod vom deveni complet compatibili cu membrii Alianţei.

            Ascultători, creduli, închipuindu-ne că toţi cei care ne dau sfaturi ne vor şi binele, am trecut la fapte. Am aruncat în nesiguranţa unei câinoase tranziţii circa 250.000 de militari, distrugându-le viitorul. Am dat la fier vechi zeci de uzine, unele echipate la cele mai înalte standarde. Fără să punem nimic în loc.  Am împins în şomaj sute de mii de specialişti de înaltă clasă, îngroşând masa asistaţilor social. Am distrus cu frenezie o tradiţie naţională şi un specific imposibil de recuperat vreodată.

            Luaţi de val, am ajuns până acolo încât,  la un moment dat, am renunţat până şi la denumirea de „armată naţională”. Adică, am zis noi,  fiind parte a unei Alianţe atât de importante, armata şi-ar fi pierdut firescul caracterul naţional.  Şi am insulta  Alianţa dacă am continua a  ne denumi armata cu sintagma  „armată naţională”. Acum avem, doar, şi alte obligaţii…   Noroc că ne-am revenit!

            Ca recompensă, am fost admişi în Alianţă.

            Dar repede am constatat că nu mai avem bani nici pentru „mica armată”. Că banii, care ar fi trebuit să rezulte din saltul de la mare la mic, nu există. Nici în economie, nici în bunăstarea populaţiei. Nicăieri.

            Nu mai avem nici industrie de armament. A trebuit să cumpărăm.  Tehnică veche, depăşită tehnologic şi scumpă. Lucru vechi la preţ de nou. Ce aruncă alţii! Nici pentru asta nu mai avem bani…

            Da, o să spună artizanii acestei metamorfoze, dar am câştigat securitate.

           Oare? Ca să ne dăm seama cum stăm, să ascultăm un neimplicat. E vorba de reputatul analist George Friedman, fondatorul agenţiei independente Stratfor. La data de 16.11.2010, într-un interviu acordat jurnalistei Anne-Marie Blăjan, domnul G.F. afirma:” UE şi NATO nu asigură României securitatea la care se gândea când a vrut să adere, de aceea România trebuie să îşi intărească suveranitatea, să aibă propria politică, bazată pe urmărirea intereselor naţionale.”

            S-ar părea că nu am prea câştigat securitate. Dar poate domnul Friedman nu s-a exprimat foarte clar. Să vedem ce mai spune: „   Ca sa fii o natiune suverana e nevoie sa ai controlul asupra suveranitatii, a viitorului tau national, a puterii militare si economice pe care o ai. Romanii – si nu numai ei – si-au spus ca, daca sunt membri ai UE si NATO aceste organizatii vor avea grija de ea si ea va fi libera sa se ocupe de alte lucruri. Si cred ca asta e problema: pentru ca eu nu cred ca UE are grija de voi, in mod cert nu cred ca NATO o face, ca v-ar proteja daca s-ar intampla ceva. Traiti intr-o parte foarte periculoasa a lumii in care oricand se poate intampla ceva. Si trebuie sa va dezvoltati institutiile suveranitatii, dar asta se face greu, este scump si nu e tocmai confortabil. In aceasta faza se afla Romania.”

        Ba mai mult, domnul G.F. afirmă că Europa, angajată în Alianţă, nu are suficientă forţă militară şi nici interes prea mare pentru a interveni în cazul în care Romînia va  avea nevoie. Citez: ” Dar nucleul NATO si nucleul UE sunt diferite, al UE e format din Franta si Germania, in NATO nu ele sunt nucleul. Si Franta si Germania nu sunt capabile sa va vina in ajutor. Deci este o asimetrie intre politica voastra de aparare si politica economica. Este foarte clar ca in apararea voastra, daca Rusia si-a schimba pozitia sau s-ar intampla ceva in Moldova, germanii nu ar putea veni in ajutor, nici francezii si nici nu se pune problema daca ar vrea sau nu.”

            Şi într-un final, întrebat ce i-ar trebui României pentru a se afirma ca un actor important şi cu o identitate proprie pe scena internaţională, domnul Friedman spune ceva surprinzător pentru cei care au demolat armata noastră naţională. Pentru cei care astăzi  se străduiesc din răsputeri să desfiinţeze însăşi meseria de militar.

           Să-l ascultăm pe domnul Friedman:” Un alt lucru pe care trebuie sa il aiba este o armata. Nu esti ascultat cu atentie in lumea asta daca nu ai o armata. Veti zice ca e costisitoare. Iar eu va voi spune sa va uitati la secolul trecut: 5% din PIB ar fi o suma colosala, dar ce ati fi platit sa evitati rusii si germanii. Daca voi credeti ca nu mai exista amenintari si nu vor mai exista, atunci sunteti intr-o pozitie foarte rationala. Pe de alta parte, trebuie sa va ganditi ca in aceasta parte de lume nu a fost un secol fara vreo tragedie. Si in aceste conditii 5% nu inseamna atat de mult.”

            Şi americanul domn George Friedman continuă, privintor la ajutorul la care trebuie să ne aşteptăm: „ Sunt doua chestiuni: nu poti ajuta o tara care se prabuseste intr-o saptamana. Si in al doilea rand, in aceasta lume nimeni nu ajuta o tara care nu se poate ajuta singura. Ideea ca germanii vor trimite tinerii sa lupte si sa moara in interesul Romaniei nu e rationala. Poti argumenta ca  Rusia nu va fi agresiva, poate ca nu va fi, dar in trecut, de fiecare data cand o tara est-europeana a pariat ca o alta nu va fi agresiva, a pierdut.

Daca iti construiesti apararea si nu sunt agresivi, ai irosit ceva bani. daca iti construiesti apararea si de aceea nu sunt agresivi, nu vei sti niciodata. Dar daca iti construiesti apararea si vor veni, atunci aliantele inseamna ceva. Nimeni nu isi va trimite copiii sa va apere. Am doi copii in armata americana: fiica mea a fost in Irak, timp de 25 de luni, fiul meu este in aviatie. Ei nu vin aici sa apere romanii.”

            Teribil de sincer. Extraordinar de adevărat ceea ce spune. Dar, din păcate, noi nu avem conducători capabili să asculte. În stare să înveţe, să înţeleagă şi să gândească în interesul adevărat al naţiunii. Pentru ei, o spun cu mâhnire, interesul naţional nu depăşeşte perimetrul interesului de partid. Iar acesta este circumscris doar interesului material strict personal şi imediat realizabil.