SĂ  NU UITĂM !

            Săptămâna trecută au mai murit doi tineri militari. In Afganistan. Sfârtecaţi de mine.

           Părinte fiind, nu pot să nu plâng dispariţia, inutilă în opinia mea, a acestor  copii. Odată cu ei dispar  speranţe pentru ţară. Pentru poporul acesta, atât de încercat de soartă. Pentru că fiecare tânăr poartă în suflet o speranţă. Care este şi a noastră, a tuturor. Este a ţării.

         În luna mai, la moartea celui de al treisprezecelea militar român în Afganistan, scriam „Afganistan-13” (  http://teopal.com/?p=206 ). De atunci până acum numărul tinerilor români ucişi, acolo, a ajuns la şaptesprezece!

            Îmi fac datoria de român şi mai trec pe răboj, alături de cei  amintiţi atunci,  pe sergentul major Marius Florin Sfecheş (25 ani) şi pe soldatul Cristian-Petru Filip (26 ani). După ei, părinţi încovoiaţi de durere. Soţii îndoliate, rămase fără sprijin într-o societate ucigaşă şi ea. Şi un prunc, de numai nouă luni.

            Aceasta este meseria care ia vieţi! Armata. Aceasta este meseria care produce nenorociri de nedescris. Plecaţi cu anii de acasă. Morţi. Văduve tinere. Răniţi prin explozie. Schilodiţi. Transformarea unor tineri sănătoşi şi puternici în epave. Moartea fiind de preferat, uneori, vieţii de după. Numai din Afganistan, până acum, s-au întors mutilaţi un număr de peste cincizeci de asemenea copii.

            Aceasta este armata!

          Hulită de primul ministru, desconsiderată de preşedintele atât de sensibil la insemnele naţionale. Lovită până şi de ministrul ei, generalul-politician care îi declară iubire şi respect în timp ce-i ajută pe primii doi s-o umilească până la durere.

            Armata. Este aceea căreia i se pregăteşte, într-o pornire dementă,  asimilarea cu instituţii pline de birocraţi cu manşetuţe. I se impune băgarea forţată în acelaşi sistem de pensii, în mod retroactiv şi consecinţe de neimaginat pentru fiecare militar.  Se consideră că militarii şi urmaşii lor  merită, pentru toate sacrificiile,   o plată mai mică decât a celor mai urgisiţi bugetari.  

           Şi este posibil. Pentru că soldatul moare, dar nu protestează. Pentru că soldatul moare, dar nu îi ia de guler pe impostorii care îi înfometează copii. Pentru că soldatul moare. Anonim.

           Profitori politici ai  morţii, fără să le pese în vreun  fel, guvernanţii de azi şi de ieri, lipsiţi de orice ruşine, îşi ridică propriile statui pe pământul încă reavăn al mormintelor tinerilor în uniformă. Ucişi departe de ţară. Pe pământ străin, la mii de kilometri distanţă.

              Nu, nu le pasă! Pentru că şi aici, în ţară, Armata moare. Anonimă. Tăcută şi neştiută. Sfârtecată de aberaţii legislative şi iniţiative halucinant idioate ale unui prim ministru complexat.  Şi ei, Armatei, nu i se acordă, ca oricărui soldat, nici măcar şansa avansării post mortem. Ci doar a degradării, ruşinoase.

             Se întâmplă într-o ţară constituţional Republică, în care un prim-ministru democrat este asemănat, de către politicieni trepanaţi, domnitorului Ştefan cel Mare. Se întâmplă în aceeaşi ţară unde  preşedintele republicii este asemuit, de către slugi tembele,  domnitorului Cuza!

           Domnilor! Cam mulţi domnitori, concomitent, pentru o singură republică. Republica România! În anul 2010.

          Şi revin la titlu: SĂ NU UITĂM!