7 mai 1997

          Mă aflu la Colegiul Naţional de Apărare şi asist la o prelegere. La pupitru, ministrul transporturilor, Traian Băsescu. Tema: „Politica Ministerului Transporturilor în infrastructuri”. 

          Aflu amănunte privitoare la viitorul luminos al reţelelor feroviare şi rutiere din România. Este amintită conferinţa paneuropeană din Creta, 1994,  unde ţara noastră ar fi  fost vedeta sesiunii: „din cele 9 coridoare importante de transport din Europa, în 4 suntem direct implicaţi”…  Pe o hartă a ţării, colorate frumos, se află cel putin şase drumuri paneuropene. Ni se dau date tehnice. Lungime, traseu, capacităţi de transport, puncte de intrare şi ieşire din ţară, avantaje economice. Nu am mintea atât de sprinţară încât să pot aduna pe loc prea multele sute de kilometri de drumuri europene care vor stăbate  România. Aproape să cred că trăiesc în altă ţară. Sau asta încearcă să mă convingă domnul ministru?

            Vine rândul prezentării Conferinţei de la Berlin, recent incheiate, unde se stabilise ca un coridor important să fie înlocuit cu un altul şi mai important, principal, chiar…

            Cu domnul Băsescu ministru, ne explică domnia sa, vom deveni, în mod neîndoielnic,  ţara cu drumurile cele mai bune din această parte a lumii. Însă, desigur, fără efortul nostru susţinut, al cetăţenilor acestei ţări, sforţările sale sunt zadarnice… Cu alte cuvinte, „ mai băgaţi mâna în buzunar, doar vedeţi cât muncesc… harţi frumos colorate, conferinţe internaţionale… iar dacă n-o ieşi, ce să fac? N-aţi dat destul! „

           Şi cum îl ascultam, cum îmi aminteam: taxa de drum („aici sunt banii dumneavoastră”), creşterea preţurilor la carburant prin introducerea taxei de mai sus (sau a alteia) în cost, necesare reţelei de drumuri; bugetul pentru anul viitor al ministerului cu pricina, pe care nu-l ştie nimeni  întrucât bugetarea este anuală şi numai anuală; preţul aberant al studiilor de fezabilitate; drumurile, cele de azi, care sunt îngrozitoare;

          La partea de „întrebări şi discuţii” a prelegerii, îi cer politicos permisiunea, mă ridic şi îi spun: că instituirea de taxe peste taxe este o solutie a neputinţei, a disperării; că nu poate convinge un popor că este normal ca efortul financiar să fie numai şi numai al cetăţeanului de rând în condiţiile în care în toată lumea s-au găsit şi o sumedenie de alte soluţii, pe care eu nu le văd aplicate şi nici dânsul nu ni le-a prezentat;  că fondurile obţinute din taxe n-au fost folosite niciodată de către acest guvern, din care şi domnia sa face parte, în scopul pentru care au fost colectate; că drumurile de pe harta domniei sale sunt mult mai frumoase decât cele din teren şi că era mai bine, pentru a înţelege exact cum stăm cu infrastructura rutieră, să ţineam această prelegere mergând cu un  autobuz, pe un drum judeţean, ori naţional, oricare, la alegerea sa;

         Şi în final, l-am rugat să ne explice de ce susţine că suntem buni dacă nu suntem.

         Nu a răspuns. M-a privit intimidant, pe sub sprâncene,  pe tot parcursul scurtului meu discurs şi în ochii săi cu un strabism evident, uşor asimetrici, am văzut ură. Nimic altceva. Nu mirare, nu jenă, nu indignare. Doar ură. O imensă ură.