LUMEA NELUMII

Găsesc undeva, între multele adnotări şi notiţe adunate în decursul anilor, această poezie.  Nu mai ştiu cum a ajuns la mine. Se află dactilografiată pe o foaie de hârtie şifonată. Nu are notat autorul şi nici data când a fost plăsmuită. De câţiva ani o tot citesc şi răscitesc, întâlnindu-mă cu ea în căutările mele menite a înţelege cu ce m-am ales din viaţă, din timpul rostogolit peste mine vreme de peste şaizeci de ani.  Şi constat cum, cu  fiecare zi care trece, ca printr-un miracol, poezia devine tot mai actuală.

Unii din prietenii mei o cunosc deja, dar azi doresc s-o fac cunoscută tuturor. Ca un semn că adevărul poate fi spus frumos. Şi că frumosul poate trezi în noi sentimental dreptăţii.

Şi, mi se pare firesc s-o fac publică, întrucât am tot mai des impresia că întreaga lume a nelumii s-a adunat aici, în ţara asta a mea atât mică şi că, paradoxal, a încăput cu totul în ea.

IN LUMEA NELUMII

 În lumea nelumii ni-i visul coşmar

Şi cad pescăruşii muriţi de nezbor

Iar munţii coboară adânc  sub izvor

Şi clopotul soartei se bate-n zadar

În lumea nelumii nu-i loc de prea-plin,

În golul planetei se creşte tot gol,

Nămolul din oameni renaşte nămol

Şi-n vene se scurge acelaşi venin.

În lumea nelumii nu-i loc pentru vieţi,

În orice sfâşituri, sfârşituri sfârşesc,

În orice durere, dureri se dospesc,

În orice amurguri apun dimineţi.

În lumea nelumii nimic nu-i deplin,

Poienile ierbii se umplu de stei,

Ideile lumii devin nonidei,

Candorile vieţii se-ntunecă-n chin.

În lumea nelumii şi totu-i nimic,

În codru se pierde ideea de pom,

În oameni se moare ideea de om,

Cel mare-ntreţine ideea de mic.

În lumea nelumii nelegea e lege

Şi legea-i nelege, iar drumul nedrum,

Pe strada Dreptăţii, gunoiu-i parfum

Şi patima nopţii ucide şi trece.