MACHO

                                    (din ciclul “Pamflete amare”)

            Se poartă, în politică, stilul macho. Arătarea muşchilor. Neînfricarea în faţa cetăţeanului adus deja (şi cu voia sa)  la stadiul de legumă. Fără reacţie. Fără vreun semn că ar înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. Fără să-l intereseze viitorul. Devenit partenerul ideal pentru politicienii macho.

        Stilul macho, iniţiat de neînfricatul premier Boc, a fost adus la stadiul de perfecţiune, la început de  lună mai a anului  2010, de către iubitul nostru preşedinte. Atunci când, cu zâmbetul pe buze, glumind grotesc şi cu muşchii încordaţi în faţa naţiunii, a dat o lovitură demnă de cartea recordurilor românului care abia mai respira.

        Din consecvenţă şi spirit de partid, ori poate numai pentru că este la modă, guvernanţii se întrec azi, care mai de care, în a inventa noi biruri. Noi metode de umilire a cetăţeanului şi livrarea la pachet a unor proaspete, inedite, măsuri de sărăcire a truditorului amărât. Pentru ca apoi, înconjuraţi de ziarişti, camere de luat vederi şi de reflectoare, să îşi  facă un titlu de mândrie din a le anunţa. La fel ca înaltul lor patron. Cu zâmbetul pe buze şi muşchii încordaţi. Macho!

         În România se poartă cizma pe grumazul săracului, bălăcărirea necăjitului lovit de viitură, admonestarea bătrânei care plânge pe locul de unde i-a fost  luată  casa de apele învolburate. Se poartă înjurătura printre dinţi adresată omului ajuns la disperare şi învinuirea publică a celui fără de vină. Vorbitul răstit, fraza repezită, pilda moralizatoare mincinoasă şi dispreţul fără de margini pentru vulg. Macho…

         Este de bonton zeflemeaua scuipată în faţa celui care, flămând si fără de speranţă, protestează.

         Poporului, care i-a ales, i-a scos din anonimat şi i-a transformat în parlamentari, miniştri ori demnitari, guvernanţii îi arată muşchii, îl umilesc. Iar şi iar. Şi, de fiecare dată, zâmbesc sadic. Macho!

         „Avem nevoie de bărbaţi adevăraţi”, declara preşedintele. Cine sunt ei, bărbaţii pe care preşedintele îi vrea „adevăraţi”? Îi vedem, se află acum la putere. Împreună. Adunaţi în casta macho. Ei sunt aceia care afirmă că se sacrifică pentru ţară, îmbogăţindu-se fără măsură din spolierea ei. „Bărbaţii adevăraţi” sunt cei care pot demonstra că nu au sentimentul ruşinii sau al respectării cuvântului dat. Pe care i-a părăsit simţul măsurii şi sentimentul modestiei. Sunt aceia care trebuie să-şi dovedească „curajul”  înrobind ţara, amanetându-i viitorul,  furând pe faţă din banul public, ne dând  sama de nici o samavolnicie,  manevrând votul parlamentului,   minţind cu fiecare răsuflare fără pic de jenă, sfidând bunul simţ şi purtându-se ca nişte mici zei.

           Şi după toate astea, arătându-şi muşchii în cel mai pur stil macho, să fie capabili să strige la sărman: „Chiar dacă nu-ţi place,  rabdă!. Pentru că, dacă mă superi, îţi pot face şi mai mult rău. Aşa că, zi merci şi taci!”

           Prin stilul macho, cetăţeanul este silit să creadă că cel mai apreciat conducător este acela care adună birurile cele mai mari, care face cele mai înrobitoare  împrumuturi în numele său, care ia măsurile cele mai dureroase pentru (şi numai pentru)viaţa celui sărman, care este incapabil să vadă realitatea (pe care o are în faţa ochilor) şi care promite, senin, ceea ce nici el nu crede că se va înfăptui vreodată.

           A devenit act de eroism, pentru „bărbatul adevărat”, păstrarea funcţiei de demnitar atunci când este dovedit incapabil, şarlatan, nepriceput şi răuvoitor.

          Pentru „bărbatul” macho, demisia de onoare este asimilată laşităţii, fugii în faţa greutăţilor. Demnitatea este catalogată drept prostie. Slugărnicia se numeşte loialitate. Înrobirea propriului popor se cheamă respectarea angajamentelor internaţionale. Desfiinţarea armatei naţionale se face în numele  dreptăţii sociale. Alungarea din ţară a elitelor poartă denumirea de grijă faţă de om, de dreapta sa retribuire. Exodul forţei de muncă a devenit un serviciu adus ţării…

          Poate că, astăzi, o întrebare ar trebui să ne preocupe: După macho,ce urmează?