24 iunie 1996
Cu toţii am învăţat încă din primii ani de şcoală că Europa are ca limită în vest Oceanul Atlantic şi în est lanţul munţilor Urali. Dar, din motive politice, pe perioada existenţei Uniunii Sovietice, graniţa estică a continentului s-a identificat, de către politologii occidentali, cu frontiera vestică a Imperiului Roşu.
Imperiul s-a destrămat. Mentalităţile s-au păstrat. Ca urmare, ţări ca Bulgaria, România şi chiar Ungaria uneori, sunt catalogate ca ţări est-europene. Sau sud-est europene. Absurd! De la Bucuresti la Urali sunt cam 2500 de kilometri. De la Bucureşti la Atlantic, alţi circa 2500. De unde şi de ce „România ţară est-europeană”? De ce ar trebui să acceptăm un asemenea neadevăr?
O astfel de categorisire eronată, care repetată obsesiv se imprimă definitiv în conştiinţa colectivă şi este acceptată în timp ca un adevăr, nu reprezintă numai o simplă denaturare a denumirii. Este mult mai mult. Catalogată astfel, România este alungată din Europa. În centrul căreia se află de drept! Este „trimisă” artificial într-o zonă unde valorile europene n-ar fi prezente, unde s-ar afla locuitorii periferiei vieţii civilizate.
Merită amintit, cu această ocazie, S.P.Huntington şi teoria sa. Aceea a „competiţiei” între civilizaţii, considerată de el caracteristica definitorie a epocii noastre. El susţine că elementul esenţial de definire a „blocurilor civilizaţionale” este religia. Alături de elemente mai puţin importante, cum ar fi poziţia geopolitică, situarea geostrategică, rasa şi puterea economico-militară. În mod întâmplător sau nu, falia care separă “civilizaţiile” europene, aceea „vestică-superioară” de „estica-inferioară”, în viziunea lui S.P.H., se află pe Carpaţi şi rupe în două România. Ce spun adevăraţii est-europeni? Citez o sursă oficială, Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti: „În Europa, această demarcaţie se face între creştinătatea occidentală, pe de o parte, şi creştinătatea ortodoxă şi Islam, pe de altă parte, exact pe frontierele plănuitei extinderi către Est a NATO. În opinia noastră o asemenea determinare geopolitică după deosebirile dintre civilizaţii este foarte periculoasă şi reprezintă un focar cu urmări imprevizibile”. Desigur, ruşii forţează, dar nu prea mult, nota prin suprapunerea demarcaţiei Huntington (fost şi director al Institutului de Studii Strategice al Universităţii Harvard) cu frontierele viitoare ale NATO. In scopul de a sublinia motivaţia împotrivirii lor la extinderea spre est a Alianţei. Dar asta nu schimbă nimic din adevărul ultimei fraze.
Odată „aşezaţi” la marginea îndepărtată a continentului, suntem şi trataţi ca atare: locuitori de mâna a doua ai Europei. Şi efectele unui asemenea „tratament” se simt din plin! Le-am simţit, poate, fiecare dintre noi atunci când am călătorit şi am declarat, la oricare din graniţele vest-europene, că suntem români.
Din motive politice, frontiera geografică este înlocuită de una ideologică. Din cauze religioase, frontierele statale recunoscute sunt substituite cu graniţe între „civilizaţii” sau între catolicism (plus protestantism) şi ortodoxie. Ba mai mult, se dau conotaţii de bonitate punctelor cardinale europene. Vestul este civilizat, estul este barbar.
Şi, oficial, se pare că suntem de acord cu un asemenea mod de gândire. Mă întreb care este motivul pentru care acceptăm ca adevărată, cu seninătate chiar, minciuna că ne-am afla la „marginea rea a Europei”. Nu am auzit nici o voce oficială care să spună clar: „Ne găsim aici, in inima continentului! Cosideraţi-ne şi trataţi-ne ca atare!”
Domnilor politicieni, domnilor creatori de doctrine şi ideologii, specialişti în geopolitică, haideţi să ne întoarcem la şcoală. La lecţia de geografie! Apoi, treptat, dacă nu se poate deodată, să ne întoarcem la adevăr!