Iulie 1997

Pe data de şapte s-a ratificat, în Senatul României, Tratatul cu Ucraina. În numai 45 de minute s-a comis o imensă nedreptate. Istoria va judeca, dar  ca om care cunosc amănunţit situaţia de fapt,  ştiu că s-a comis o gravă eroare, o istorică greşeală, poate ireparabilă.

Recunoscând printr-un tratat bilateral actuala graniţă cu Ucraina, în ziua de 7 iulie 1997, fără nici o presiune externă, fără pierderea vreunui război, fără să consultăm poporul, renunţăm deliberat la părţi importante din pământul ţării. Teritorii asupra cărora Ucraina nu are nici un drept! Trec, pentru totdeauna la Ucraina: Cetatea Albă, Hotinul, Herţa, Cernăuţiul…

Principalii actori ai acestui act de înaltă trădare naţională: Emil Constantinescu, preşedinte azi al României; Adrian Severin, ministru de externe; Petre Roman, preşedinte al Senatului României;

Emil Constantinescu, pentru că încă din februarie a.c. (poate şi mai de mult, dar nu ştiu eu) susţinea recunoaşterea graniţelor actuale cu Ucraina prin Tratat, folosind argumente năucitoare : „e nevoie de sacrificii istorice”. Cine le cerea?; „trebuie să ţinem seama, apoi, că Ucraina are 60 milioane de locuitori şi posedă arme nucleare”. Şi pentru asta trebuie să-i cedăm bucăţi din teritoriul naţional? (şi, ca să se vadă mai bine dimensiunile minciunii, ale manipulării ordinare, Ucraina are cu circa 10 de milioane locuitori mai puţin şi nu mai posedă arme nucleare din 1995, de când a predat întregul arsenal Rusiei); „ Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Această recunoaştere a realităţii va forma, într-adevăr, baza tratatului.” (asta în februarie, la un post de radio din Ucraina! Cine îl mandatase, în numele cui vorbea, al cărui popor, al cărei ţări?); la 2 iunie 1997 semnează, la Neptun, împreună cu preşedintele Kucima, Tratatul de bază dintre Romînia şi Ucraina. Din frumoasa staţiune românească, preşedintele ucrainian  pleca la Kiev având în geantă, străvechi teritorii româneşti: sudul Basarabiei ( Cetatea albă, Izmail); ţinutul Herţa şi insula Şerpilor;

Ca să pot enumera toate minciunile şi toate argumentele idioate ale preşedintelui României în favoarea acestui act ruşinos, mi-ar trebui spaţiul unei cărţi.

Adrian Severin, pentru că prin manipulări abjecte, luni de zile, având o poziţie favorabilă relativ la Tratat, aceea de ministru de  externe, a urmărit interesele Ucrainei şi nu ale României. Ca un exemplu, iată ce spune în luna mai: „ De independenţa şi suveranitatea Ucrainei depind foarte mult liniştea şi securitatea noastră naţională”;  Superb, câtă grijă pentru ţărişoara asta!

Petre Roman, deoarece, în dupăamiaza zilei de 7 iulie 1997, ca preşedinte de şedinţă a condus lucrările senatului în mod părtinitor, forţând prin proceduri incalificabile votarea favorabilă a Tratatului. Cine nu crede, să citească stenograma şedinţei. Nimic nu mă mai miră la domnul Roman după calificarea din 1990 a industriei româneşti ca „morman de fiare vechi”.

Nu poţi să nu te întrebi: pentru cine lucrează aceşti inalţi demnitari ai României? Pe cine aveau ei în faţă în momentul depunerii jurământului de credinţă?

Sunt atât de supărat încât abia îmi mai găsesc cuvintele. Mă simt murdar că trăiesc aceleaşi vremuri cu asemenea politicieni, că respir acelaşi aer cu ei.

Pînă şi guvernul sovietic, prin celebra nota ultimativă din 26 iunie 1940, simte nevoia să motiveze, într-un fel, pretenţiile sale asupra nordului Bucovinei: „ Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia e 22 de ani a României din Basarabia.” 

Preşedintele de azi al României, ministrul de externe ori preşedintele senatului, nu au avut şi nu au nici măcar o clipă intenţia de a justifica poporului român acelaşi act: ruperea ţării!

                                                            *