UNDE SUNTEŢI?

            În numai câteva luni de zile am atins, ca naţiune, un prag de insensibilitate care mă sperie. Nu ne mai comportăm ca oamenii normali. Fapte care altă dată ne-ar fi scandalizat au devenit obişnuinţe. Nimic nu ne mai impresionează. Ne depersonalizăm şi nu mai înţelegem că viaţa noastră e a noastră, nu a unui alt popor rătăcit în şi dimprejurul Carpaţilor. Dacă s-ar fi inventat un doctor pentru popoarele debile, România ar trebui să plătească un abonament la psihiatru. Semnele bolii sunt nenumărate. Un roman fluviu. Orice încercare de a le enumera este sortită ridicolului, pentru că vor rămâne, mereu, aspecte ne evidenţiate. Mă aventurez să arăt câteva. Ele ar fi declanşat reacţii viguroase de respingere la orice popor cu reflexe normale. Ba, în unele cazuri, chiar convulsii sociale. Cei vinovaţi ar fi dispărut definitiv din cotidian. Şi din istorie. Pentru că există vinovaţi!

O să fiţi surprinşi cât de bine le cunoaşteţi. Simptomele de mai jos!

Guvernul, garantul respectării legii, încalcă cu nonşalanţă legi pentru nerespectarea cărora oricare cetăţean al ţării ar fi intrat imediat în puşcarie. Ni se pare normal. 

Preşedintele şi primul-ministru, miniştri, mint cu neruşinare un întreg popor. Luni de zile. Ani. Şi recunosc senini, de la înalta tribună a parlamentului, acest act absolut de ne iertat. Intolerabil. Nouă nu ne pasă. Ne mirăm un pic şi gata.

 Guvernanţii, acoliţii lor, pe care îi ştim cu toţii, fură pe faţă. Miliarde de euro. Din banul meu, al dumneavoastră. Nu ne deranjează. Nici măcar nu avem curiozitatea să aflăm care e suma cu adevărat. Ne lăsăm furaţi în continuare.

Se încalcă actul de fundament al republicii, constituţia. De către cei plătiţi s-o respecte şi s-o apere de contrafacere. Şi noi ridicăm din umeri. Iar ei continuă, sub privirile noastre goale, lipsite de interes şi indignare, să o mutileze în interesul lor de moment. Împotriva cetăţeanului care i-a investit cu încredere. A cărui viaţă se află în mâinile lor, ale acestor oameni bolnavi de boala puterii.

Se moare cu zile în spitale, unde nu sunt medicamente, nu este aparatură, nu mai sunt medici. Pentru că banii pe care fiecare îi plătim pentru sistemul sanitar au luat şi iau în fiecare zi drumul spre buzunarul  hoţilor din fruntea statului. Ne facem că nu vedem. Ba chiar cumpărăm mediamentaţia gratuită şi dăm „şpagă” să ne-o administreze  cei plătiţi pentru treaba asta.

Nu ne mai vaccinăm, copii noi născuţi, împotriva bolilor groaznice ale omenirii. Tuberculoza, poliomelita, rubeola, rujeola, oreonul pot reveni în trupurile pruncilor noştri. Guvernanţii de azi le-au deschis uşa, larg. Nu mai sunt bani, spun ei. Putem să ne ucidem cu bună ştiinţă copii deoarece fondurile au ajuns în alte buzunare. S-au transformat în maşini de lux, gentuţe de firmă sau voiajuri în ţări exotice. Şi? Suntem indiferenţi. Nu ne pasă.

Ni se taie singurul mijloc de existenţă, salariile. Fără nici o motivaţie logică. Doar pentru că aşa vrea „cineva”. Doar pentru că ni se spune ca la idioţi:” Altă cale nu există”. Ce facem, ca naţie înfometată? Ne prefacem că strigăm „HUO!” şi tăcem. Dansăm Conga. Începem să mâncăm mai puţin şi mai prost. Dar  gândim filozofic, „Asta e!”

Ni se scurtează viaţa prin reducerea pensiilor, dreptul nostru, plătit de noi zeci de ani, din banii câştigaţi cu trudă. Este furată proprietatea noastră! De către statul care ar fi trebuit s-o apere. Să ne protejeze. E prea cald sau prea ploaie ca să protestăm. Plecăm capul şi răbdăm.

Prin imbecilitatea miniştrilor educaţiei, şcoala devine pe zi ce trece un instrument care distruge viitorul generaţiilor ce vin. Nu avem puterea să stopăm schilodirea intelectului copiilor noştri. Sau nu vrem. Sau şi mai grav, ni se pare că-i firesc ce se întâmplă. Părinţii aplaudă prezenţa ministrului la festivităţile şcolare.

Bugetul ţării a devenit terenul de zbenguială, tot mai lejer, al câtorva politicieni veroşi. Se înfruptă de acolo ca din averea lor. Fără limite. S-a furat atât, încât acum statul cerşeşte bani de la cei pe care cu câteva zile mai înainte îi jecmănise. De la cetăţenii săi.  Zâmbim şi ne mirăm. Atât.

Întreaga politică a guvernanţilor a devenit un joc de-a alba-neagra cu soarta cetăţenilor României. O perpetuă „uite-o, nu e viaţa ta, românule”. Şi noi inventăm bancuri pe seama noastră. Ne etalăm umorul. Ne simţim bine.

Vedem. Este demonstrat că la alegeri se măsluiesc voturile. Votul meu, votul tău. Se obţin prin fraudă demnităţi. Este trucată şi alegerea preşedintelui ţării. Pe faţă. Fără pic de ruşine ori reţinere. Nu intervenim în nici un fel. Ba chiar ne mirăm admirativ „Bă, al dracului…” Şi în ultimă instanţă dăm vina pe o ezoterică „flacără violet”. Ne abandonăm viaţa unei iluzii. Viaţa noastră, a copiilor noştri! Viitorul.

Suntem sclavii unui stat despotic. Iraţional şi plin de ură faţă de cetăţenii săi, sufocându-i cu măsuri iraţionale. Ne leagă la ochi, precum la stâlpul execuţiei, cu promisiunea că după ce vor rămâne goi, înfometaţi şi jalnici, ne va fi bine. Şi noi ce facem? Acceptăm. Fără reacţie. Ca vita la abator.

Culmea e că cei care ne fac asta au fost aleşi de noi. Şi deşi am descoperit într-un târziu că ne-am înşelat, continuăm să-i acceptăm drept conducători. Deşi ar fi simplu şi firesc să-i alungăm de la demnităţi, nu facem nimic.

 Aceştia suntem, noi, românii? Ne comportăm bizar, nefiresc, aproape sinucigaş? Privim totul cu nonşalanţa noastră, dâmboviţeană? Sutem insensibili, nepăsători şi flasci ca şi cum centrul nervos al naţiunii ar fi fost extirpat?  

Cum se explică acest comportament? Am căutat în istoria mai îndepărtată sau mai apropiată ca să văd dacă aşa am fost din totdeauna. Şi am aflat că istoria e şi ea, în mare parte, falsificată. Mutilată. Cu greu poţi deosebi adevărul de contrafacere. Citind despre noi afli, ba că am fost aici mereu, ba că am venit de undeva,  ba că „ne-am retras”,  ba că nu, ba că am dus lupte victorioase, ba că de fapt am pierdut toate războaiele importante, ba că avem un trecut glorios, ba că este plin de ruşine , trădări şi acte de laşitate. Nici măcar istoria noastră nu are un curs firesc, logic, de la un început spre acum.

Atunci, cum am supravieţuit? E un mister. Se spune că cei cu dezabilităţi au un Dumnezeu al lor, care îi ajută să supravieţuiască. Aşa o fi şi cu popoarele?

Tabloul zugrăvit mai sus este sumbru, trist şi adevărat. Îl vedem, îl simţim cu toţii. Cu toate astea, eu sunt un nebun optimist. Cred că mai există români adevăraţi, cu nerv, curaj şi dragoste de ţară. De această ţară, aşa cum arată ea, murdărită şi siluită azi. Români gata de acţiune. De aceea, întreb: „Unde sunteţi voi, români adevăraţi”

Şi sunt conştient că întrebarea poate rămâne fără răspuns. Sau nu!