DE LA INCEPUT A FOST MINCIUNA
(din ciclul „pamflete amare”)

Eu cred că a minţit încă de mic. Dar, pe vremea aceea, lumea nu prea l-a băgat în seamă. Poate uneori, când spunea în stânga şi în dreapta că scroafa-i iapă, tac-su îi mai dădea câte-o scatoalcă după ceafă. Dar în rest, îi mergea bine. Şi aşa s-a învăţat cu minciuna. A socotit el că-i bună. Cu ea răzbeşti în viaţă, şi-a zis. Şi a continuat să mintă.
A venit apoi o vreme când de minciunile sale depindeau şi alte vieţi, alte destine. Cu cât se dovedea că minte, cu atât minţea mai mult. Minciuna a devenit pentru el un mod de existenţă. Nu mai putea fără ea. Ar fi fost ca şi cum s-ar fi trezit dimineaţa fără privirea piezişă a ochiului acela. Drept sau stâng, că nu mai are importanţă care.
Când era ministru i-a „făcut” pe ceferişti. Le-a explicat că rupe instituţia (care era o a doua armată!) spre binele lor. Ca să or s-o ducă mai bine, cu bani mai mulţi şi mai siguri. Şi i-a băgat în faliment. Când oamenii au realizat minciuna şi au protestat, i-a mai băgat o dată. De data asta în altă parte, mai intimă şi mai a mamei fiecăruia.
Apoi a fost povestea cu flota. Dispărută, în vreme ce era ministru la transporturi şi avea răspunderea în mod direct. A negat cu vehemenţă vreun amestec. Dar au apărut faptele, semnăturile, complicităţile. Când s-a văzut clar că minţise, minte iar, în ciuda evidenţei. Dosarele, cu sute de pagini de dovezi zac şi acum în vreun dulap. Inculpatul ajunsese, între timp, preşedinte.
Ca să poată candida pentru preşedinţie l-a „îmbolnăvit” pe „specialistul în finanţe” Stolojan, candidatul de drept al partidului său. Minciuna a fost de proporţii. A montat o adevărată piesă tragică, cu feţe cernite, cu un Stolo palid-cenuşiu, cu lacrimile proprii înnodându-se în barbă. Când s-a dovedit minciuna, a „hă-hă-h㔺i s-a făcut că plouă.

Apoi a strigat că alegerile prezidenţiale au fost furate. Minţea ca să poată manipula mai uşor rezultatele votului. Când minciuna a ieşit la suprafaţă, era prea târziu, devenise preşedinte.
Primul lucru pe care l-a făcut ca preşedinte ales a fost tot o minciună. A emis sloganul „Să trăiţi bine!”. Şi trăim prost! Tot atunci, tot în prima zi a sa ca preşedinte, a mai aruncat o minciună. Promisiunea că va fi un preşedinte cu grija celor sărmani şi că la fiecare câteva luni va da raportul de acolo, din piaţă, în faţa poporului. Va spune cum şi ce a făcut el pentru cei mulţi şi săraci. „Sanchi!”, cu ar spune prietenul meu minoritarul. Ce a făcut, se vede. Nimic pentru ei, totul pentru el şi familia sa. Acum ştim, e dovedit, au fost toate numai minciuni! Acum, poporul arde portretul său în pieţele publice!
L-a nominalizat pe Tăriceanu ca fiind cel mai bun. Primul ministru potrivit la momentul potrivit, a spus. Mână în mână, cu braţele deasupra capului păreau echipa cea mai unită din lume. Tot păcăleli. Pentru că imediat, tot prin gura aceluiaşi preşedinte, Tăriceanu a devenit „răul extrem” care trebuia extirpat ca ţara să progreseze.
De fapt, orice om cu un pic de minte ar fi trebuit să ştie că atunci când spune „ eşti bun, eşti prietenul meu”, minte. În realitate, el pregăteşte minuţios distrugerea respectivului. Aşa a procedat cu fostul său şef de partid ( „Petre eşti cel mai bun!”), cu consilierii săi cei mai apropiaţi, cu purtătoarea sa de cuvânt şi soţul acesteia, cu „teroristul” Haissan, cu jurnaliştii trimişi în Irak…şi lista e lungă!
La investitură a declarat, la „derută”, respect parlamentului. Acum vrea să-l distrugă. De la tribuna aceluiaşi parlament a plâns pe umerii pensionarilor, asigurându-i de respectul său profund, de sprijinul său necondiţionat. Acum le înfige cuţitul în spate.
A promis cu mâna pe inimă că dacă ţara nu-l vrea, în cinci minute demisionează. A fost doar o minciună. Acum sute de mii de oameni îi strigă în piaţa publică „Nu te mai vrem! Jos, demisia!”. Şi lui nu-i pasă.
A afirmat, de la înălţimea funcţie de preşedinte că nu este criză, iar criza sugruma deja economia ţării. A susţinut în faţa aparatelor de luat vederi că profesorii merită salarii mai mari, a promulgat în cest sens o lege care neaplicată (tot conform declaraţiei sale) ar fi dovedit că nu conduce un stat de drept şi tot el a „lucrat” pentru neacordarea drepturilor scrise în acea lege. A prelungit o emisiune de televiziune pentru a striga „Am ieşit din criză!”, în timp ce ştia că ţara se rostogolea în prăpastia falimentului ca stat. A spus că îl obligă Constituţia să respecte voinţa majorităţii şi a impus, prin forţarea aceleaşi Constituţii, voinţa minorităţii. A jurat cu mâna pe biblie că nu a lovit cu palma un copil nevinovat, că scena văzută de milioane de români este trucată, pentru ca peste un timp, din postura de preşedinte acum, să spună că de fapt l-a pălmuit. A spus că nu el numeşte guvernul, că nu-l lasă Constituţia, dar în fapt a nominalizat personal fiecare ministru. A zis că după demiterea guvernului Boc, noul guvern va avea numai specialişti, dar a impus exact miniştrii daţi afară de parlament pentru incopetenţă, chiar şi acelaşi prim-ministru! A afirmat public că primul ministru este suveran în ceea ce priveşte problematica guvernamentală, dar fiecare cuvânt al premierului, fiecare decizie a sa, au fost dictate de el. A susţinut că de problemele economice se ocupă guvernul, nu preşedinţia, dar el este cel care stabileşte şi anunţă cele mai importante măsuri pe linie economică, el negociază cu partidele măsurile cu caracter economic, el stabileşte procente de reducere a veniturilor cetăţenilor ţării. El este în fapt şi preşedinte şi premier, deşi se jură că nu-i aşa.
Minciuni. Cine le poate contabiliza pe toate? Poate sute, poate mii de minciuni care ne sufocă fiecare ceas trăit în această ţară. Baronul Munchausen a fost un mic copil…iar minciunile sale, arătate lumii de Rudolf Erich Raspe, nu nenoroceau niciun popor.
A inventat un aparat imens de propagandă, care încearcă să-i transforme fiecare minciună în adevăr ca şi cum am mai fi capabili să-l credem, devenind peste noapte un popor de retardaţi. Fără discernământ, fără înţelegerea faptelor, fără memorie.
Un întreg sistem de valori a fost răsturnat din momentul în care minciuna a devenit politica oficială a statului. Nu mai înţelegi unde trăieşti. Regulile pe care tu eşti obligat să le respecţi sunt încălcate cu bunăştiinţă de catre un stat care lucrează numai pentru el însuşi. Un stat care nu are cetăţeni, are numai supuşi. Un stat care nu are legi, are numai regula bunului plac. S-a ajuns până acolo cu minciuna încât, în acest moment, în dispreţul evidenţei se clamează ca existentă starea de calamitate, de sinistru, de pericol pentru siguranţa naţională. Cu scopul de a se putea fura banii din pensii fără riscul unor procese. Procese care să oblige guvernul la dreaptă despăgubire pentru furtul pe care îl practică. Minciuna a căpătat asemenea proporţii încât bugetarii şi pensionarii sunt declaraţi, de preşedintele lor, cancer al societăţii! Ei fiind identificaţi ca cei care atentează la siguranţa naţională!!!
Constituţia este, în acest moment, ca urmare a minciunii generalizate, un text fără nici o noimă. O jucărie în mâna unui dictator în devenire. Un instrument la care preşedintele cântă, după ureche, orice partitură îi convine. Constituţia a fost transformată, prin minciună, din girantul democraţiei în duşmanul ei. Din apărătorul drepturilor cetăţeanului, în pistolul îndreptat spre tâmpla sa.
Ceea ce e tragic, este că noi cu toţii, cei mulţi şi minţiţi, acceptăm această stare de fapt. Unii dintre noi se simt chiar confortabil şi dintr-o stranie dorinţă de autoflagelare proslăvesc această atitudine. Alţii fug în alte lumi. Majoritatea rabdă şi tace. Atât. Poporul acesta nu poate mai mult! Sau dacă poate, nu a dovedit-o. Încă.