CENTURA ŞI ŞTREANGUL
(din ciclul “pamflete amare”)

Zilele trecute preşedintele jucător al tuturor românilor, deci şi al meu şi al dumneavoastră, ne-a anunţat direct, fără ocolişuri, ca un adevărat bărbat de stat, că „centura” s-a transformat în „ştreang”.
Cum de s-a întâmplat minunea?.. Simplu! Consecvent cum îl ştim şi jucător peste poate, ne spusese mai anul trecut că nu avem nevoie de FMI. Că un împrumut ne-ar întoarce într-un trecut de care n-ar dori să-şi amintească. Că noi, românii, sub conducerea înţeleaptă a domniei sale, nu avem a ne teme de nici o criză, oricât de mondială ar fi ea. Se juca. Dar atât de convingător, încât unii l-au crezut. Şi cum campania electorală era p-acolo, l-au şi votat.
Tot aşa, în joacă, a susţinut mai apoi că este absolut necesar să apelăm la instituţiile financiare internaţionale. Pentru un împrumut salvator. O adevărată „centură de siguranţă”, primită de la FMI pentru România luată de valul crizei. Până să ne dumirim bine, a şi luat banii, făcând FMI-ului o mulţime de promisiuni năstruşnice. Din joacă, desigur.
Învăţat cu joaca, domnul preşedinte nu şi-a ţinut nici o promisiune. Nici domnia sa, nici guvernul, jucăuş şi el, al domnului Boc.
Dacă FMI-ul ar fi avut ideea de a întreba măcar un singur român simplu, ar fi aflat de la început cum îşi respectă „alesul poporului” şi guvernul său promisiunile. Sau poate o fi ştiut, dar a dorit să-şi bage banii undeva cu profit maxim…Nu ştim. Acum însă, finanţa internaţională este în pericol de a nu-şi mai recupera paralele. Şi ţipă, cere garanţii.
Era timpul ca preşedintele jucător să apară din nou. Să garanteze cu viaţa poporului român. Tot în joacă, şi-o fi zis în gândul său. Ca urmare, iese în faţa ţării întregi şi spune zâmbind, ca după un banc bun, că el dă soluţia. Nimeni nu se gândise la ea. Să transformăm „centura” în „ştreang”! „O să vă fie greu”, ne spune, „că nici bani de săpun n-are guvernul, care, vă asigur, s-a străduit din răsputeri”. Dar că, odată nodul strâns, gata, chinul s-a terminat. Şi criza!
Jucătorul din palat se joacă. Are un popor şi se joacă cu el. Cum îi trece lui prin minte. Nu-l interesează consecinţele. Sunt amănunte. Este „stăpânul” jucăriei cu douăzeci şi două de milioane de oameni în ea pentru încă cinci ani. În timpul ăsta poate face orice. Chiar să strice jucăria. Cine să-l oprească? Poate Boc. Că milioanele de locuitori ai jucăriei numită România, nu. Ei sunt ocupaţi. Îşi scot ochii între ei!