1 Mai

                                                              (din ciclul “pamflete amare”)

            Ştim cu toţii. Sărbătoarea muncii. Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii… Şi la ce ne foloseşte? De unde muncă, de unde oameni ai muncii?  Munca, urmare a efortului postdecembrist al politicienilor pârâţi, a cam dispărut. Nu mă întrebaţi unde. Habar nu am. Poate în cosmos, ca stratul de ozon. Dar ştiu de ce. Pentru că, la noi, guvernanţii trecuţi dar mai ales cei prezenţi, se aşteptau ca odată ajunşi ei la putere ţara să înceapă brusc să prospere. Ca pornirea prea bruscă a unui tren. Cu zgomot de tampoane, abur de la locomotivă şi chiotele celor trântiţi de inerţie. Au aşteptat ei ce au aşteptat. Degeaba! Şi-au frecat, a nerăbdare,  fundurile late pe pielea moale a fotoliilor…Tot nu! Ba din contră.

            Miniştrii nu ştiau nimic despre guvernare. Nu ştiu nici acum. Premierul habar nu avea despre mecanisme economice, macroeconomie, buget de venituri şi cheltuieli, politici pentru colectarea fondurilor…Nu ştie nici azi.

            Tot aşteptând să se urnească economia, după un timp  s-au trezit fără bani. Cu visteria în pielea goală. Nu bani pentru salarii, nu bani pentru pensii, nu bani pentru apărare, nu bani pentru educaţie. Ce, mai? Nu bani! Au descoperit abia atunci, cu mirare,  că statul are şi obligaţii.

           Şi fără bani au intrat în derută. S-au gândit întâi că cel mai bine este să se împrumute. Şi asta fac. Se împrumută, păstrează banii pentru ei şi ai lor şi constată, miraţi iar, că tot nu au cu ce să plătească salarii, pensii etc.

           Credeţi că au zis: “Gata, noi plecăm acasă la afacerile noastre, că nu putem…”? Nu. S-au mai gândit odată şi au hotărât să nu mai dea salarii,  pensii şi celelalte. Conform vechiului proverb românesc: “Mai bine să moară măsa!” Sau dacă dau ceva, s-o facă aşa, simbolic. De ochii vecinilor.

          Şi, dacă n-aţi ştiut, vă spun eu. Aşa a apărut ideea “Reformei”(cu majusculă!). Ca să nu dai salarii, trebuie o reformă. Ca să tai pensiile, o altă reformă. Şi tot aşa, reformă cu apărarea, cu educaţia, cu sănătatea, cu magistratura, cu agricultura, cu transporturile…Iată câte reforme! Dar totul repede, că n-avem bani!

           S-au mai gândit odată (a trei oară!) şi au luat măsuri urgente de dat angajaţi afară, de reducere a locurilor de muncă, de anulare a posturilor neocupate, de sufocare a micii şi a marii  industrii. În câteva cuvinte, de fabricare a şomerilor. Minele, uzinele şi fabricile se închiseseră mai demult. De ceilalţi. Preventiv.

            Aşa am ajuns ca azi, de Ziua Muncii să nu găsim munca. De Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii să nu mai fie muncitori. Doar şomeri “în rânduri strânse”, vorba cântecului. Şi pensionaţi obligatoriu.

            Propun, deci, ca 1 Mai să devină, prin ordonanţă de urgenţă a guvernului Boc, Ziua Naţională a Şomerilor şi Pensionarilor. Să se organizeze o defilare grandioasă unde beneficiarii zilei naţionale să poarte  banere portocalii pe care să scrie cu negru: „ UNU MAI ŞOMERESC” şi” ÎNTÂI MAI PENSIONĂRESC”. Să se scandeze lozinci proslăvitoare  FMI-ului în acordurile asurzitoare ale noilor  marşuri: “Trec rânduri, rânduri pensionari” şi “M-a făcut ţara şomer”.  Portretele preşedintelui, ale premierului şi principalilor miniştri să fie pictate pe pânză transparentă şi să fie agitate ritmic de şomeri mai tineri, aleşi cu grijă.

         Fără muncitori! Câţi or mai fi ei…

         1 Mai. Trist.