RISCUL DE SINCERITATE

         Constat cu tristeţe că trecem din rău în mai rău. Poate vârsta e de vină, mi-am zis. M-am gândit şi eu aşa, ca toţi cei trecuţi de tinereţe, că poate nu mai înţeleg  timpurile care vin, purtate de o altă generaţie. Dar, cu câteva zile în urmă, m-am convins că nu-i aşa. Nu eu eram de vină. Chiar aşa este, mergem din rău în mai rău. Nu numai fizic, ci şi moral. Am trăit de curând o experienţă pe care nu mi-o  pot explica decât prin degradarea adâncă a moralei. La nivelul întregii societăţi.

        Adevărul pe care vreau să vi-l spun este că nu mai poţi spune adevărul. Nu, nu-i un joc ieftin de cuvinte. Chiar aşa stăm. Lucrurile merg aşa de rău în ţara asta şi efortul de a ascunde dezastrul este atât de mare, încât sinceritatea devine un risc.

          A fost şi altădată la fel. Pe vremea tinereţii mele. Am crezut, în naivitatea mea, că acele timpuri au trecut. Acum, îngrozit,recunosc semnele aceloraşi vremuri.

          Adevărul  a devenit azi periculos. Prin simpla sa existenţă. De ce? Pentru că este în contradicţie  cu varianta oficială a realităţii. Afirmându-l, se consideră că te opui sistemului şi eşti atacat ca opozant la nou, la modernizarea societăţii, la eradicarea abuzurilor şi a corupţiei.  De fapt la nişte iluzii, la nişte şabloane, răspândite în societate pe post de adevăruri de mincinoşi profesionişti. Până şi realitatea obiectivă, care teoretic ar trebui să fie una, este dublă. O realitate pe care o trăim şi o alta oficială, pe care doar o auzim.

         Nu vă neliniştiţi, se poate şi mai rău. Experienţa de care vă vorbeam mai sus m-a lămurit definitiv. Publicasem câteva scrieri în care îndrăznisem să spun adevărul cu privire la  societatea de azi şi la guvern.  Mare greşeală! Sinceritatea aruncase deoparte poleiala prăjiturelei oficiale şi permisese să se vadă putreziciune de dedesubt. În toată hidoşenia sa.  Mulţi au privit cu neîncredere noul peisaj. Şi m-au crezut nebun. Unii au luat adevărul drept minciună şi m-au tratat ca pe un mincinos. Le plăcuse poleiala şi acum n-o mai vedeau.  Erau cei care îşi pierduseră raţiunea sau poate că n-o avuseseră niciodată. Iar alţii, cei mai vehemenţi, au interpretat sinceritatea drept instigare la răzmeriţă. La revoltă armată! Nici mai mult, nici mai puţin. Mai trebuia să mă infiereze ca duşman al poporului. Al românilor, cu îi place unui politician „ilustru” să spună şi în numele căroră se iluzionează că vorbeşte. Era, în fapt, atacul la sinceritate.

         Nu mai poţi fi sincer în public. Nu mai poţi fi sincer nici în particular. Telefoanele sunt ascultate, ceea ce discuţi la o bere cu prietenii este monitorizat. Şi vorbele pe care le spui în pat nevestei pot fi  notate de cineva în ceea ce a devenit o nouă armă, stenograma. Sinceritatea a devenit aproape sinucigaşă. Un fel de ruletă rusească. O spui de cinci ori şi nu păţeşti nimic. A şasea oară s-ar putea să îţi fie fatal. Sau ţi se poate întâmpla din prima.

        Riscul de sinceritate induce teama. Teama de a trăi demn, vertical, moral. Teama de a trăi în ţara ta, unde administraţia plătită de tine ar trebui să te apere de asemenea abuzuri, nu să le cultive.  În ultimă instanţă, teama de a fi un om liber. Pentru că libertatea îţi oferă dreptul de a spune ce crezi, de a fi sincer. Şi vezi, simţi, că sinceritatea a devenit un delict.

          Nu poţi să nu te întrebi : „Când am avut timp să decădem moral într-atât?” Ne întoarcem în timp cu o asemenea viteză…S-a pus în producţie o imensă maşină de fabricat minciuni. Şi ură. Ne bălăcim într-un fluviu de neadevăr căruia nu i se văd  malurile din cauza fumigenelor colorate. În urechi răsună asurzitor goarna propadandistică şi în scurtele pauze se dansează din buric în ritmul manelelor politizate. Nu este de mirare că minţile celor mai creduli au luat-o razna.  

         Prieteni, aveţi grijă cu adevărul! Ţineţi cont că se interzice sinceritatea! Dacă, printr-un imbold necontrolat al firii  le utilizaţi, o faceţi pe riscul vostru.