Aflată la discreţia politicului în toată istoria sa modernă, soarta Armatei României a fost întotdeauna, fără excepţie, tragică. Exemplele sunt nenumărate şi consecinţele comportamentului iresponsabil, uneori plin de ură şi dispreţ, al politicianului faţă de Armată pătează în mod ruşinos evoluţia firească a sistemului militar românesc.
„Trăiască viteaza Armată Română!” (regele Mihai I, 22 iunie 1941)
A devenit emblematic. Aproape întotdeauna comandantul suprem al Armatei a fost şi este persoana politică cu cea mai înaltă poziţie în stat (rege, împărat, preşedinte etc). Şi, aproape întotdeauna, ostaşul român a fost folosit de mai marii vremii acolo unde a fost mai greu iar apoi a fost sacrificat fără pic de regret.
Zilele acestea, când poate pentru a zecea oară în ultimul deceniu este atacat mişeleşte seniorul în uniformă, s-au împlinit 79 de ani de la momentul în care Armata Română, susţinută de întreaga simţire românească, a trecut Prutul “spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab” [1] Demersul era, desigur, unul eminamente politic şi putea a fi atins, în acel moment, numai prin sacrificiul ostaşului român. Este momentul să ne amintim cuvintele pline de respect şi gratitudine pe care regele Mihai I, într-un laudaţium emoţionant, le adresează generalului Antonescu şi Armatei Române. Era în chiar ziua atacului, 22 iunie 1941:
,În clipele când trupele noastre trec Prutul și codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general, și către ostașii țării. Vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin munca, tăria și străduința domniei voastre neamul întreg și cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostașilor noștri bravi le urez sănătate și putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale neamului. Trăiască în veci România. Trăiască viteaza noastră armată!”[2]
Vorbe. Numai vorbe! De altfel, Mihai ajunsese rege cu câteva luni în urmă, la 6 septembrie 1940, prin plecare intempestivă a lui Carol al II-lea, fără să fi depus vreun jurământ pe Constituţie faţă de ţară, fără votul de aprobare în Parlament (doar cu ungerea mirului de către patriarhul Nicodim Munteanu, în prezenţa generalului Antonescu, Conducătorul Statului), având ca prerogative exprese funcţia de şef suprem al Armatei şi dreptul de a numi prim-ministrul.
Ceea ce a urmat, se cunoaşte foarte bine. La 23 august 1944, regele Mihai decide demiterea mareşalului Antonescu şi arestarea sa. În scurt timp, acesta a fost predat anchetatorilor sovietici. Adică tocmai acelora care rupseseră mişeleşte din “sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare” şi cu care regele, împreună cu liota de politicieni care îl ghidonau, bătuse palma. Inclusiv cu comuniştii.A urmat o mascaradă de proces nedrept şi umilitor, condamnarea mareşalului la moarte, refuzul graţierii şi, după degradare, sfârşitul sub gloanţele plutonului de execuţie soldat cu un adevărat măcel [3] Trecuseră numai patru ani de când acelaşi rege, împins de la spate de aceiaşi politicieni, în numele poporului român, îi declarase recunoştinţă!
Chiar şi astăzi, după scurgerea a trei sferturi de secol, este suficientă pronunţarea numelui celui căruia regele îi mulţumise pentru că “numai prin munca şi străduinţa domniei voastre neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună” pentru a te face pasibil de pedeapsă.
Dar cu restul armatei ce s-a întâmplat? Cum a fost recompensată de politicieni ea,“viteaza noastră armată”? Fără existenţa unui armistiţiu cu URSS şi ca urmare a ordinului de depunere imediată a armelor dat de rege (comandantul suprem!), între 23 august şi 12 septembrie 1944 “Soldaţii români s-au trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi prizonieri de către ruşi (…) Sute de mii de soldaţi români au fost dezarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regele Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri (…) Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?[4]
Cum au fost recompensaţi generalii şi ofiţerii care luptaseră “pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare”? Ce s-a întâmplat cu generalii şi ofiţerii români care, scăpaţi din ghearele morţii, s-au întors de pe front? “La toţi veteranii de război care au luptat pe frontul de est li s-au luat gradele şi nu au primit pensie până în anul 1990, cu câteva excepţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu”.[5]
Însă ura şi dispreţul politicianului faţă de militari nu s-au oprit aici. “Represiunea a continuat şi, numai la 20 mai 1948, în cadrul operaţiunii “Gayaneh”, au fost arestaţi peste 3000 ofiţeri, care apoi au fost anchetaţi, torturaţi şi condamnaţi la pedepse grele, mulţi dintre ei dându-şi obştescul sfârşit în carcerele comuniste”[6] Mai mult de 100 generali români au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Dintre aceştia, circa 70 au pierit în puşcărie: 21 la Aiud; 17 la Sighet; 10, plus mareşalul Antonescu, la Jilava; 6 la Canal; 5 în penitebciarul Făgăraş; 2 la Piteşti; 1 la Râmnicul Sărat.. Şi nu i-am putut identifica pe toţi! Iată recunoştinţa politicianului român pentru sacrificiul celor care l-au adus în fruntea statului! Să ne mai mire ce se întâmplă azi?
Nici tragicele evenimente din decembrie 1989 nu au făcut excepţie
Cei care au trăit zilele răscolitoare ale sfârşitului de an 1989 îşi amintesc, desigur, gratitudinea şi speranţa cu care noii (şi totodată vechii) politicieni ai vremii priveau atunci armata. Trăitorii vremurilor acelea care par acum atât de departe îşi aduc desigur aminte celebrul strigăt de speranţă “Armata e cu noi”. Îşi amintesc, cu siguranţă, şi nenumăratele situaţii când scopuri politice (uneori extrem de tulburi) au fost atinse prin sacrificiul asumat al militarilor. Timp în care forţele de ordine dispăruseră din peisaj iar politicienii, retraşi prin diverse încăperi dosnice, se repezeau sub mese la auzul rafalelor de arme automate reale sau simulate.
Istoria s-a repetat. Armata, în totalitatea sa, a fost culpabilizată. S-au intentat sute de procese. S-au inventat vinovăţii. Au fost disponibilizaţi, aruncaţi practic pe drumuri, zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri fără a se respecta niciuna dintre promisiunile de reangajare în mediul civil şi de reconversie profesională prin grija statului. Cantităţi uriaşe de tehnică militară a fost duse la fier vechi. Inclusiv zeci de tone de uniforme au fost arse în crematorii special înfiinţate. Cazărmile rămase goale au fost traficate fără pic de ruşine cu samsarii de terenuri şi de clădiri. Întreaga industrie militară, cu mii de specialişti şi dotări de ultimă generaţie, a fost rasă de pe faţa pământului. Într-o sarabandă politică uluitoare s-au schimbat în defavoarea militarului legile care îi acordau câteva drepturi pe deplin meritate. Ca o culme a ipocriziei politice a existat iniţiativa (din fericire eşuată) unui ministru al apărării de a scoate aserţiunea “Naţional” din denumirea Ministerului Apărării Naţionale! Motivul? Eram deja în NATO şi evocarea simţirii naţionale ar fi putut să-i deranjeze pe aliaţii noştri strategici! Ca să putem aprecia calitatea politică a personajului, trebuie spus că anterior ocupase funcţii de mare răspundere politică: ministru de externe, director al SIE, ministru de justiţie…
Prin nenumărate Decizii guvernamentale, Hotărâri de Guvern, Ordonanţe de Urgenţă, s-au modificat în mod aberant, an după an, în defavoarea lor, drepturile pensionarilor militari. S-a ajuns până acolo încât, printr-o infamă Decizie a CCR, militarului i s-a refuzat dreptul la pensie. Pensia sa de serviciu a fost considerată un fel de ciubuc pe care statul îl acordă militarului la terminarea stagiului activ, numai dacă are de unde şi numai din milă. Pensiile militare de stat reprezintă “un supliment care nu se subsumează dreptului constituţional la pensie”, se afirma în ticăloasa Decizie 871/25.06.2010 a CCR!
Sub faimoasa cârmuire a marinarului Băsescu (el însuşi fiu de militar!) numai în anul 2010 au fost emise pentru pensionarii militari opt decizii de pensionare, contrazicându-se una pe alta, fiecare interpretând diferit legea (sau aplicând o altă lege), reducându-le nefericiţilor fără de vină drepturile lor legale cu până la 80%. Fără sprijin politic şi lipsiţi prin lege de dreptul de a protesta, cu comandanţi de paie numiţi pe criterii politice, militarii nu s-au putut apăra. Nedreptăţile au continuat, fără a înceta vreo clipă, adăugându-se minciuni la minciuni, până în ziua de azi când, iată, asimilindu-se (împotiva legii) pensia militară de stat cu pensiile speciale, se intenţionează un nou furt din drepturile legitime ale militarului român.
În anii de după 1989 nu a fost categorie socială mai atacată, umilită şi defăimată, decât militarii! Decât Armata! Nici chiar minerii. Cei care nu cred, pot verifica!
Câţi dintre politicieni au cunoscut adevărata viaţă a militarului?
În prezent, în spatele frazelor sforăitoare prin care, cu prilejuri festive, este lăudată Armata Română (aliatul de nădejde al celei mai puternice forţe militare a lumii!…) se duce o luptă politică dură pentru acapararea banilor din pensiile legale ale militarilor. Pensii care, firesc, par mari în comparaţie cu nivelul jalnic la care au ajuns, tot din lăcomia politicienilor, pensiile multor altor categorii sociale. Printr-o manipulare politică murdară, cu sprijinul unei mass-media aservite, politicienii de toate culorile, aflaţi într-o permanentă foame de bani, întorc împotriva militarilor nemulţumirile nefericiţilor cărora statul, controlat de aceiaşi politicieni, refuză să le acorde pensiile pe care le merită. Catalogări de genul „pensii nesimţite” sau „pensii speciale”, atribuite pe nedrept militarilor, au găsit un teren fertil în rândul celor văduviţi de drepturi. În durerea lor, ei n-au înţeles că politicianul care arată cu degetul spre militar nu o face pentru a ridica nivelul pensiilor lor de mizerie, ci pentru a coborî la acelaş nivel insurportabil şi pensiilor militare. Iar banii furaţi cu acte în regulă de la militari să fie folosiţi şi ei în scopuri pur politice.
Câţi dintre politicienii care condamnă azi militarul român i-au cunoscut adevărata viaţă? O viaţă fără sâmbete şi duminici libere, fără sărbători, fără 8 ore de program, departe de familie, cu moartea alături mai tot timpul pe teatrele militare din zonele de conflict, supus unei lungi liste de privaţiuni şi lipsit de o altă lungă listă de drepturi ce par fireşti pentru fiecare dintre cetăţenii acestei ţări. Ai oricărei ţări.
Câţi dintre politicienii care discreditează acum militarul român înţeleg că ofiţer nu înseamnă numai un personaj mândru de uniforma sa, dur uneori şi inflexibil, care învaţă ostaşul cum să rămână în viaţă din confruntarea sa cu iamicul?
Dincolo de uniformă, domnilor politicieni, militarii sunt OAMENI. Cei mai mulţi dintre ei oneşti, păstrând permanent în suflet jurământul pentru ţară. Oameni adevăraţi, cu o educaţie serioasă. A fi ofiţer al Armatei Române, domnule politician care abia ai terminat şcoala generală şi ţi-ai cumpărat diplomele de studii cu bani furaţi, înseamnă şi inginer, şi constructor de maşini de luptă, de avioane, de rachete, de staţii radio sau de radiolocatoare. Înseamnă şi profesor, şi istoric, şi medic, şi literat, şi jurnalist, poet sau pedagog. Înseamnă ani lungi şi duri de studii militare şi civile. Înseamnă renunţări, sacrificii personale, supunere, respect pentru superiori, dragoste de ţară şi demnitate.
Sunt calităţi pe care, din nefericire, tu, politicianule ipocrit, le desconsideri. Motiv pentru care nu ai nici capacitatea de a te întreba, atunci când loveşti în Armată, ce s-ar întâmpla cu tine, cu ţara, cu alianţele politice şi militare din care facem parte, cu întregul eşafodaj de minciuni cu care ne amăgeşti, dacă militarul român ar proceda asemenea ţie.
_____________________________________________________________
[1] Generalul Ion Antonescu, Ordin către Armată, 21 iunie 1940
[2] Regele Mihai, telegramă către generalul Antonescu, 21 iunie 1940
[3] Vezi Execuţia Măcel, România hotar de răsărit al Europei (https://www.youtube.com/watch?v=S8YgbRSxW1E, min 27-30
[4] Ionuţ Ţene, Ziua în care Armata Română a fost trădată de rege
[5] Idem
[6] Horaţiu Măndăşescu, DECIMAREA ARMATEI ROMÂNE DUPĂ 23 AUGUST 1944