Este poate a zecea oară (cine să aibe răbdarea de a număra?) când politicienii atentează la drepturile legale ale militarilor ieşiţi la pensie. Nu spun ale rezerviştilor. Noţiunea a fost desfiinţată cu nonşalanţă de politicienii idioţi care cred că, din moment ce îi pupăm pe americani în zona rău mirositoare a părţii lor dorsale, nu mai avem nevoie de armată românească. Cu atât mai puţin de rezervişti.

Din drepturile de pensie ale militarilor au încercat să se adape Băsescu, Boc, ilustra doamnă Olguţa (la mare apreciere şi acum), Cioloş prin primul „guvernul meu”, Dragnea cel mereu hulit şi acum Herr Werner acompaniat în surdină de mandolinistul Orban abia răsuflând în cârcă cu al doilea „guvernul meu” De fiecare dată, ministrul apărării al vremii a tăcut mâlc. Ba, uneori, a pus din plin umărul, alături de veroşii politicieni, la umilirea şi sărăcirea subordonaţilor săi. La fel se întâmplă şi acum. Şi, ca o dovadă palpabilă a modului în care onoarea de militar poate fi terfelită în cârdăşie cu politicul, de fiecare dată când militarii au fost loviţi mai tare, ministru a fost un om educat şi format în armată.  Un general. Întru veşnica lor amintire, săi pomenim: Gabi Oprea, ilustrul Dobriţoiu şi acum, prea iubitul de împărăţie, Ciucă.

În august 2010, cu exact un deceniu în urmă, pe vremea băsescului, a bocului şi a ministrului Oprea Găbiţă (timpuri ce par a reînvia azi sub apăsarea pe grumaz a sasului, a orbanului şi a slugarnicului Ciucă) scriam textul de mai jos.

Îl aduc din nou în actualitate fiindcă lăcomia şi tupeul politicienilor sunt neschimbate. Ba chiar, pe alocuri, s-au amplificat.

                                              ÎMPUŞCAŢI-NE!

Ieri, pentru puţină vreme, am trecut cu treburi prin capitală. Întâmplător, în arşiţa neagră a asfaltului, îl zăresc pe fostul meu profesor, generalul în retragere S.M. Om la aproape optzeci de ani, încă drept, cu mintea trează. Nu ne văzusem de mai mult de zece ani. Îl salut cu respect. Mă recunoaşte imediat, alegându-mă probabil din sutele de foşti elevi. Îmi pronunţă, cu un fel de gingăşie părintească,   numele mic. “Teo…”. El nu se adresase vreodată elevilor săi pe numele de familie. Ne ştia tuturor numele mic.

          “Ce mai faceţi, domn’ profesor?” Nu-mi răspunde. Nici măcar nu mă priveşte. Merge lângă mine, mai înalt, păşind ferm, fără pic de ezitare în paşi. Trec minute bune. Îi respect tăcerea. Într-un târziu, ridic privirea spre el. Şi surprind lacrimi în ochii umbriţi de sprâncenele dese, cărunte acum.

            “Te rog să mă ierţi, Teo. Nu aş fi dorit să mă vezi plângând. Dar nu mai pot. Această umilinţă…Atâta înjosire! Am ajuns să regret că sunt militar. Am îmbrăcat uniforma la paisprezece ani. Şi am purtat-o, cu demnitate spun eu, peste cinci decenii. Sunt aproape, foarte aproape, de ultimul drum şi mă simt scuipat, murdărit şi înjurat. Nu pot să înţeleg de ce. Motivul…trebuie să existe unul!” Cu un gest discret îşi sterge lacrimile din colţul ochilor.  Nu pot rosti nici un cuvânt. Sunt profund impresionat de durerea omului în vârstă, pe care îl ştiam dârz, tenace.  În lacrimile sale văd durerea unei întregi generaţii de militari. Sunt răscolit.

           “M-ai întrebat ce fac. Alerg prin căldura  asta. Vin de la centrul militar unde am stat două ore la coadă. Alături de alţi circa o sută de pensionari, la fel de nedumeriţi, la fel de supăraţi, la fel de indignaţi. Ca să aflu ce acte să aduc. Şi când te-am întâlnit mă întrebam cum să fac rost de ele. Va trebui să umblu în aproape toată ţara. Să-mi retrăiesc tinereţea şi maturitatea şi să-mi iau de la capăt viaţa. De data asta ca petent, ca cerşetor. La mila unor funcţionari neplătiţi, nemulţumiţi, aglomeraţi.  De ce?  Pentru a cere nişte acte de la Ministerul Apărării ca să le dau înapoi Ministerului Apărării… Bătaie de joc! Tocmai mă întrebam dacă mai merită osteneala pentru cei câţiva ani pe care îi mai am de trăit…”

            Tac. Nu am cuvinte nici măcar să-l îmbărbătez, de convenienţă. Sunt pe cale să regret întâlnirea care mă bucurase la început. Atâta durere exprimă cuvintele bătrânului general, profesorului meu!

 “Şi ştii care este esenţa bătăii de joc? Să fii pus să alergi la bătrâneţe  după niste hârtii care să ducă la înjumătăţirea pensiei tale. Mică, mare, cum o fi!  Ba mai mult, să te pună să-i rogi, în scris, să-ţi ia banii câştigaţi cinstit, cu trudă, cu renunţări şi cu grija de a respecta legea. Ce minte perversă trebuie să ai ca să gândeşti o asemenea tortură? Simţi ura ţâşnind din fiecare cuvânt scris acolo, în hârtia pe care ei o numesc lege. Ură oarbă, adresată tuturor vieţuitorilor militari, fie ei chiar poliţişti ori jandarmi. Tuturor  celor care au asigurat supravieţuirea acestei naţii, liniştea şi dezvoltarea ei.” Vorbeşte încet. Cu vocea pe care i-o cunoşteam atât de bine. Glasul acela care, ani de zile, prin cuvinte alese,  “umpluse” cu  învăţătură minţile noastre tinere.  

        “Este mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Acolo e simplu. Câteva clipe şi gata. Nu te chinuie, nu te umileşte, nu te desconsideră, nu te spurcă, nu te murdăreşte. Nu te tratează ca pe un gunoi. Eşti respectat şi ţi se dă dreptul să mori cu demnitate!”

 Încerc să spun ceva. Mă opreşte cu un gest al mâinii. Un fel de “Lasă, nu-i nevoie…” Şi continuă. “Ştii, mă gândesc să trimit câte o scrisoare tuturor politicienilor pe care îi cunosc. Mulţi din ei foşti studenţi ai mei. Şi preşedintelui.  Şi premierului.  Şi mai ales ministrului armatei, care zice că-i militar.  Multe, câte voi reuşi să scriu. În plic, un singur cuvânt : ÎMPUŞCAŢI-NE!  Semnată de mine, cu grad, nume şi adresă.  În speranţa că or vor face şi vom scăpa de chin. Ne-ar mai rămâne măcar demnitatea.”

 Ne-am despărţit. Ore întregi mintea mi-a fost învadată de cuvintele profesorului meu. Mi le amintesc pe fiecare, ca şi cum eu le-aş fi plăsmuit. Vi le spun şi dumneavoastră, celor care nu aţi avut privilegiul de a avea un asemenea om ca dascăl. Şi le scriu, poate, şi pentru ochii acelora care nu înţeleg adevărata tragedie, imensa durere de astăzi a militarului român. Pensionar ori nu.

                                                                            Bucureşti, august 2010.