După marea iluzie, marea deziluzie. Ce aţi făcut cu libertatea noastră?

Au trecut două luni de chin. Două luni în care ni s-au servit iluzii după iluzii. Iluzia că numai prin sacrificii personale vom putea stăpâni virusul. Iluzia că amenzile ameţitoare pot înlocui neputinţa sistemului sanitar în prag de colaps. Iluzia că aerul parcurilor ne îmbolnăveşte şi că încingerea unui grătar atrage implacabil boala iar mititeii sunt adevărate bombe epidemiologice… Au trecut două luni în care ”Dragul nostru” președinte, împreună cu liota de lachei cazați în palatul denumit eufemistic ”Victoriei”, ori  răspândiți prin birourile ministeriale bine capitonate, ne-au răpit libertatea şi ne-au țintuit sub apăsarea bocancului polițienesc botezat, la repezeală, Situație de Urgență.

O noţiune care nu ne este specifică

Am spus că ”Victoriei” este o denumire eufemistică întrucât, se pare, reprezintă o noțiune care nu ne este specifică. Surprinzător, pe măsură ce timpul trece, ne este jenă să sărbătorim chiar și puținele victorii la care am participat (prin imense şi de multe ori inutile sacrificii omeneşti) în zbuciumata noastră istorie. În anul de grație 2020, ca şi cum temutul virus ar fi atacat cu predilecţie demnitarii care ar fi îndrăznit să depună vreo coroană cu flori în amintirea celor care s-au jertfit pentru ca noi să trăim azi, în România au fost trecute cu vederea atât victoria cu care se încheia ultimul război mondial cât și victoria prin care, în 1877, ne-am câștigat independența. Ziua Eroilor ar trebui celebrată azi. Aceiaşi tăcere se aude dinspre palate… Astăzi, un guvern ad-hoc ajuns dintr-o imensă eroare politică garantul viitorului românilor, incapabil să-şi înţeleagă menirea, preocupat numai de buna sa imagine, a înscris aceste izbânzi sacre la capitolul “uitate” pe motiv de epidemie. În realitate, politicianul de astăzi ştie că în acest timp bântuit de frică, la concurenţă cu cei ucişi de virusul modern, soldaţii morţi în acel război nu-i aduceau niciun câștig electoral imediat… De ce şi-ar mai pierde vremea cu venerarea lor?

Vremuri oribile sau zile eroice?

S-a încheiat, aşadar, Starea de Urgenţă. O “stare”  plină de “succese” pentru partidul de guvernământ. Un partid fără un orizont politic clar care, dirijat direct de la Cotroceni, folosind în interes propriu anunţarea pandemiei, a parcurs într-un timp extrem de scurt paşi uriaşi, imposibil de realizat în alte circumstanţe, spre despotism, spre autoritarism, apropiindu-se în mod periculos de dictatură. Izbânzile politice cu care cei aflaţi la putere se laudă au marcat pentru ţară o perioadă încărcată cu renunţări, plină de umilinţe. O perioadă în care cetăţeanului de rând i-au fost anulate, uneori prin încălcarea brutală a Constituţiei, drepturi elementare. Un timp în care aparatul poliţienesc, încurajat de guvern, a hăituit sălbatic o populaţie transformată prin lege într-o adunătură de infractori.

După încheierea perioadei negre în care, în tandem, preşedintele şi guvernul ne-au pedepsit, construind cu încăpăţânare iluzia unei griji nemăsurate pentru potenţiala suferinţă a poporului, politicienii ne-au aruncat, tot la modul forţat instaurat de “urgenţă”, într-o o altă “Stare”. Ea se numeşte Starea de Alertă şi  continuă cu aceiaşi încrâncenare seria ameninţărilor, combinate cu prigoana din partea poliţiei şi cu păstrarea a nenumărate libertăţi constituţionale suprimate.

Citesc cele scrise de prof. dr. Astărăstoae: “Pentru mine este inexplicabil, iraţional şi absurd…De la o simplă răceală s-a trecut la apocalipsă” şi am exact aceeaşi senzaţie. A început să mă obosească încercarea prostască a celor care ne hotărăsc soarta de a transforma aceste vremuri oribile în zile eroice. De ce fac ei asta? O fac pentru că timpurile eroice nasc eroi. Peste noapte, întregi categorii sociale au fost înălţate la rangul de erou ca şi cum asta ar aduce mai mulţi bani ţării ori mai multă mulţumire sufletească românilor prigoniţi. Sunt elogiate, inutil, zeci de meserii, unele dificil de asimilat ca fiind îndeletniciri vitejeşti ori riscante. Politicienii, unii miniştri, ba chiar unele partide politice în întregul lor, au ajuns să se proslăvească drept eroi ai neamului…

Totuşi, biciuiţi de Urgenţă şi alergaţi de Alertă, unde am ajuns?

Nu este prima oară când omenirea trece prin pandemie. Nici întâia dată când este bântuită de o gripă rebelă. Până acum, nimănui nu i-a trecut prin minte să închidă Planeta. Să introducă Terra în carantină cu speranţa idioată că virusul, speriat şi supărat, va pleca spre alte corpuri cereşti mai primitoare. În România, ca şi în alte state în care interese politice ori economice (dar nu raţiunea) au condus spre asemenea măsuri autodistrugătoare, rezultatele sunt catastrofale iar urmările, conform prognozelor din ce în ce mai îngrijorătoare, vor fi mult mai dureroase decât gripa în sine.

Nu mai avem economie. Avem, în schimb, mii de întreprinderi închise, milioane de şomeri,  mai mulţi muritori de foame, un buget secătuit, o monedă în cădere liberă şi promisiuni ferme că “va fi bine!”

Nu mai avem preşedinte. Avem un tătuc al neamului, un părinte autoritar cu copiii săi neascultători, gata să ne pedepsească atunci când, obraznici, îndrăznim a-i comenta poruncile. Porunci menite să ne ferească de necazurile specifice celor care încă nu s-au maturizat şi care, neştiutori, ar putea să-şi facă buba.

Nu mai avem prim-ministru. Avem un vătaf. El este îndreptăţit să folosească biciul pe moşia sa. El stabileşte regulile, el împarte recompensele celor supuşi  şi aplică pedepsele pentru neascultători. Ca cetăţean, mă mai umple de indignare încăpăţânarea lui de a ne face bine cu sila. Ca şi cum el ar fi zeul atotştiutor iar noi o turmă de dobitoace fără minte. Mi se  ridică părul pe ceafă și simt un gol în stomac când îl aud rostind:”nimic nu ne va opri în lupta pentru apărarea vieții românilor!” Ca şi cum noi, cetăţenii care nu-i înţelegem bâlbele şi nici pretenţiile de prooroc al neamului, dintr-o pornire sinucigaşă am dori să-l stopăm de la menirea sa celestă de a ne feri de moarte. Ceva nu este în regulă cu dl Orban. Pentru omul acesta, a salva viața oamenilor înseamnă a-i închide între patru pereți, a pune poliția pe urmele lor, a-i amenda cu sume exorbitate pentru vini închipuite, a-i priva de drepturile elementare, de căldura familiei, de zâmbetul nepoților, de mângâierea aerului curat și a razelor de soare… Parcă trăind într-o altă ţară, tot el declară, încrâncenat şi mândru, că nimic nu-l va opri să ne lipsească de și mai multe drepturi. Acest personaj, bântuit credinţa că noi, ceilalţi, suntem o adunătură de tâmpiţi care aşteaptă de la el mântuirea, nu este un neica nimeni care zdrăngăne din mandolină la colț de stradă, așteptând să audă sunetul monedelor aruncate în pălăria din fața sa. Ar trebui să fie prim-ministrul României!

  Nu mai avem ministrul de interne. Ridicat fără niciun motiv de laudă profesională la rangul de președintele a nu mai știu ce comisie care are drept de viață și de moarte asupra a 20 de milioane de oameni, dl Velea pare dirigintele unei clase de elevi dintr-o şcoală specială pentru înapoiaţii mintali. Ne spune, de obicei pe la miezul nopţii, de la un pupitru improvizat, ce avem dreptul să facem ca să nu greşim penal. Ne explică, ca la tâmpiţi, ce nu trebuie să făptuim şi ne arată neîncetat nuieluşa pentru bătut la palmă.

Nu mai avem ministru al sănătăţii. Avem un fel de roboţel, cu o rostire sacadată, un cititor de curbe, un interpretator al vârfurilor, un contabil lugubru care, precum un cioclu destoinic, contabilizează decesele conaţionalilor săi. Avem un “Baba Vanga” masculin cu masca pe figură care anunţă zilnic valuri noi de viitoare catastrofe.

În ultimă instanţă, nu mai avem cetăţeni. Avem infectaţi, avem purtători de virus, avem termoscanaţi, avem contaminaţi, avem izolaţi, avem carantinaţi, avem internaţi la terapie intensivă, avem persoane vulnerabile, avem decedaţi, avem vindecaţi, avem asimptomatici care în loc să fie imediat internaţi în închisori denumite blând spitale umblă liberi pe drumurile patriei, avem iresponsabili care refuză să se asocieze nebuniei şi avem infractori care nu completează corect Declaraţia pe Proprie Răspundere, modelul vechi, actualizat sau nou.

Părinteşte, domnul preşedinte îşi agită degetul arătător

Afișând un oarecare regret ca a trebuit să renunţe la Situaţia de Urgenţă atât de dragă inimii sale, președintele felicită poporul pentru răbdarea sa. Însă, pentru ca noi să nu uităm că el este masculul alfa al României, împrumutând gestica împușcatului (vă amintiți?.. ”Nu mai da din mână!”) își etalează zestrea de amenințări, dojenindu-și poporul ca pe un copil neascultător prin agitarea repetată a degetului arătător. Semn că, dacă micul şi imaturul său popor nu-i cuminte, el, tătucul lui, mai are în tenebrele propriei minți și alte metode de tortură.

Sunt ani de când ne întrebăm de unde au tot apărut asemenea specimene. Rămâne  un mister modul în care, ca  popor, reușim să atingem performanța de a  extrage dintre noi pe cei mai josnici şi, de decenii întregi, lor să le încredințăm destinele noastre. Din care neguri ale istoriei ne-o veni oare acest instinct sinucigaș?

Aleşii noştri, în aceste vremuri tulburi, în timp ce la adăpostul unor măsuri de constrângere fără precedent îşi rezolvau fără teama de consecinţe problemele politice şi financiare, ne-au servit zi de zi iluzia că pentru ei nu există nimic mai important decât grija pentru viața noastră. Şi, poate tot ca un blestem al neamului, sunt înfiorător de mulți cei care i-au crezut. Între ei, se află mulţi cu convingerea că aşa, prigoniţi, ne este mai bine. Mulţi care, cu masca permanent pe faţă şi cu frica furişată adânc în suflet, par a avea şi ochii acoperiţi. Orbi, abandonaţi în siajul minciunilor politicienilor, cu capul plecat, ei se supun oricăror excese fără a se întreba vreodată “De ce?” Ei sunt cei care, încrezători (unii din naivitate, alţii din interes) în bunele intenţii ale celor care ne conduc, sunt mulţumiţi că încă li se permite să respire, şi nici prin gând nu le trece a întreba: “Ce aţi făcut cu libertatea nostră?”

Poate pentru că ei, în străfundul fiinţei lor, nu au fost niciodată liberi cu adevărat. Sau, poate pentru că nu au aflat niciodată adevărul spus cu mai bine de un secol în urmă de geniul numit Mihai Eminescu: “Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și de corupție”. Iar ei mai cred că minciuna şi corupţia, cu care suntem zilnic  hrăniţi, reprezintă adevărata libertate.

Rating 4.71 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*