Ura! Avem tătuc

Bulibășeala politică nu are odihnă. Ea nu doarme. Uneori pe ascuns, alteori la vedere, ea ne marchează permanent traiul. Zilele trecute, cu prilejul votului unei moțiuni de cenzură moșită de opoziție, i-am văzut cu toții viermuiala printre fotoliile confortabile din spațioasa sală a Parlamentului.

Irezistibilul miros al puterii

Momente decizionale. Sala părea o mare agitată de suflul incertitudinii. O mare de politicieni sosiți cu mare, cu mic, sănătoși sau ridicați de pe patul de spital, la marea împărțeală. Toți, bărbați și femei, sunt indivizi înscriși cu ani în urmă pe listele de alegeri (prin mașinațiuni numai de ei știute) și votați, orbește, în mod vinovat, de noi. Oricât m-am străduit, în întreaga adunătură nu  am descoperit nicăieri vreo urmă de decență. Nu se zărea niciunde vreun semn de respect pentru adversarul politic și nu răzbătea nicio urmă de jenă față de cetățeanul care se uita la ei prin ecranul televizorului ca prin gardul de sârmă al menajeriei. Spectacolul era grotesc. Se pândeau precum animalele de pradă, se vota secret dar la vedere, iar reprezentanții poporului huiduiau acuzator și se fluierau admirativ ca pe maidan. Prin colțuri, se cristalizau în mod spontan grupuri pestrițe care se destrămau ca fumul, fără vreo cauză aparentă. Ațâțați de mirosul puterii, politicienii de toate culorile păreau niște fiare prinse în lupta pentru supraviețuire, niște sălbăticiuni supuse instinctului de haită care se mușcau una pe alta pentru a apuca o halcă mai suculentă din trupul prăzii. Iar prada, prada era în mod firesc cetățeanul, victima tradițională care abia mai respira sub buluceala nemiloasă a prădătorilor, sacrificatul permanent  din  carnea căruia se hrăneau cu toții. Întreagul spectacol emana o grețoasă senzație de sălbăticie și întreg Parlamentul gemea parcă sub apăsarea valului urât mirositor al dorinței nestăpânite de putere.

Cultul personalității – aceeași industrie a lingușirii, azi ca și ieri

Spectacolul este terifiant. Ca în fiecare bătălie pentru ciolan, în cele din urmă unii au învins iar ceilalți au fost nevoiți să se retragă cu coada între picioare, lingându-și rănile și mârâind acuzator unul la altul pentru eșec. De cealaltă parte, învingătorii se bucură zgomotos cu gândul la bunătățile ce bănuiau a le găsi în bârlogul celor plecați. De undeva, din vârful dealului, tartorul acestei vânzoleli își freacă mâinile de bucurie. Gașca lui a câștigat. Nimeni nu va îndrăzni să-l mai contreze. Se află pe val și cunoscutul zâmbet de superioritate i se lățește pe întreaga față. Pare, dintr-o dată, și mai înalt iar vorba sa, tarată de amestecul neinspirat de accente, seamănă tot mai tare cu prelegerea unui predicator, cu discursul a unui zeu coborât printre noi pentru a ne băga cu sila în cap lecții de viață utile reatardaților.

Amintind de vremurile în care un altul ce deținea puterea totală conducea ”democratic” România pe drumul luminos al societății socialiste multilateral dezvoltate, cultul personalității a renăscut și el, hrănit fiind de nelipsiții lingăi. Ca și atunci, azi, vedem  cum supușii politici se întrec în a inventa noi și noi formule gâdilitoare ale vanității. Președintele formațiunii politice ce ar urma să devină partid de guvernământ, el însuși sperând la funcția de prim-ministru, este un mai vechi lustruitor de fraze lingușitoare. Deunăzi, la Brașov, cu același apetit spre gudurare, îl numea pe președintele Iohhanis  nici mai mult și nici mai puțin decât ” temelia pe care se poate construi o Românie puternică, o Românie normală, o Românie dezvoltată”, pentru ca mai apoi să  adauge: ”Klaus Ioahnnis, reprezintă și are toate datele necesare, toate calitățile necesare, pentru a gira cea mai importantă funcție în stat și pentru a da direcția corectă pentru România. Klaus Iohannis, în 5 ani, a arătat că are capacitatea de a utiliza aproape singur, într-o bătălie inegală cu un PSD cum nu a fost niciodată, a reușit să oprească orice rău care putea fi săvârșit României și a reușit, în final, să învingă, alături de noi decisiv (…)” Și, fără a ne mai încurca în cele câteva sincope lingvistice din expozeul său, trebuie să-l credem. De ce? Fiindcă tot el, fin observator al clasei politice, ne destăinuia că ceea ce definește omul politic român contemporan este curățenia caracterului personal:” Vă spun aceste lucruri pentru că fundamentul acțiunii politice și ceea ce are nevoie în primul rând un om politic este caracterul, este forța credinței a principiilor, a valorilor în care crede”  Cu  câtă nepăsare specific românească ne întoarcem în istorie… În ultima vreme, la adunările publice la care a participat președintele s-au auzit deja aplauzele sacadate și scandările ”Klaus Iohhanis – PNL!” , zguduind amintirile celor care au păstrat în urechi aplauzele ritmice ale asistenței și lozincile asemănătoare (un alt partid, un alt conducător) ale corului alcătuit de membrii partidului unic în anii 80 ai secolului trecut.

Avem tătuc!

Avem tătuc. E fără de tăgadă. S-a marcat deja clipa din care Guvernul nu va mișca fără blagoslovenia Cotroceniului și s-a prefigurat momentul în care Parlamentul nu va vota fără să tragă cu coada ochiului spre președinție. S-a bifat începutul perioadei în care procurorii vor acuza numai în conformitate cu dorința (exprimată sau doar sugerată) a chiriașului din palatul aflat pe deal. S-a deschis pagina timpului în care Justiția condusă de magistrați numiți discredițional de șeful statului, va hotărî  într-un sens sau altul numai după cum va primi semnalul verde ori roșu al luminii prezidențiale. Sunt coapte condițiile punerii între paranteze a fragilei nostre democrații. Așa cum s-a dovedit prin nenumărate încălcări ale celor scrise în ea, Constituția se transformă într-o cărticică fără importanță. Se apropie cu pași repezi vremea când prezumția nevinovăției va deveni prezumție de vinovăție, când drepturile omului vor fi asimilate unui moft iar cuvântul tătucului va ține loc de lege.

Dl Iohannis, sas în suflet și român în acte, și-a atins scopul. România îi este la picioare. În sfârșit, în fața asistenței nerăbdătoare, fumul alb a ieșit pe hornul înalt al palatului din deal. Iar noi, românii, așa cum ne-am dorit în întreaga noastră istorie, ne-am procopsit cu un nou tătuc. Prin urmare, să ne ridicăm în piciore și, aplaudând frenetic, să strigăm într-un glas: Ura! Habemus tătuc!

Rating 4.50 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*