Trăim pe tărâmul unde aserţiunea “nu se poate, e prea dificil” se simte ca la ea acasă. Vă aduc aminte că, în plin război cu corupţia, instituţia care ar fi trebuit să radă de pe obrazul României negul inestetic al furtului din banii statului nu s-a atins de marii corupţi dovediţi. DNA s-a dovedit neputincioasă cu cei care ne spoliaseră, pe fiecare dintre noi, cu sume astronomice. Firmele străine prezente în România (EADS, Apa Nova, Microsoft, Gold Corporation, Bechtel etc), cunoscute pentru specializarea lor în înşelarea cu miliarde a ţărilor încă derutate după o schimbarea de regim politic n-au fost atinse, de vaşnicii soldaţi ai războiului anticorupţie, nici măcar cu o privire mustrătoare. De-aţi avea îndrăzneala să întrebaţi de ce, răspunsul va fi o adâncă, prea adâncă, tăcere sau, în cel mai bun caz, o ridicare din umeri care semnifică oriunde pe mapamond în graiul universal al nepuntincioşilor: “Este prea dificil, domn’le! Prea greu!”
Confruntaţi cu minciuna cultivată la nivel statal, aflaţi faţa în faţă cu cu o democraţie declarativă care nu are aproape nimic democratic în esenţa sa, suntem un popor de dezorientaţi. Precum un copil abia ieşit în lume, ne este greu înţelegem ce este periculos şi ce nu este. Încă nu putem separa minciuna de adevăr. Nu desluşim direcţia spre care suntem împinşi cu vorba bună sau cu forţa şi nu avem capacitatea de a pricepe motivul pentru care se întâmplă ceea ce astăzi ne afectează viaţa într-un mod atât de brutal. De ceri explicaţii celor care, precum părinţii, ar trebui să ne lumineze, să se opună din răsputeri alunecării noastre în hău, ţi se răspunde sec: „E dificil, domn’le! Nu se poate!”
Ne întrebăm, cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună, unde sunt vinovaţii pentru căderea României în prăpastia în care se află azi. Bâjbâim năuci în căutarea unor vinovaţi. Precum în jocul „de-a baba oarba” al copilăriei, căutarea nostră se loveşte de pereţii neputinţei în a-i vedea pe cei ascunşi prea bine tocmai de aceia care ar trebui să-i scoată în lumina judecăţii. Acesta este unul dintre motivele pentru care ne este mai uşor să îndreptăm degetul spre exterior, identificând culpabilităţi de sorginte străină în timp ce, cu mâinile altora acoperindu-ne ochii, nu observăm că izvorul răului se află aici, în interior. Sunt cel puţin douăzeci de ani de când ne prăbuşim. De tot atâţia ani căutăm inutil în stânga şi în dreapta, fără a-i găsi, pe vinovaţi. Dacă le ceri explicaţii celor care sunt plătiţi de tine spre a desluşi între culpabili şi inocenţi, ţi se răspunde cu oarecare aroganţă: „E dificil, domn’le! Nu se poate!”
Bucată cu bucată, ni se fură ţara. Cu circa doi ani în urmă, cu durere românească răbufnind în cuvinte, profesorul Ioan Pop Sabău declara:“Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.” Dacă vrei să afli motivele acestei hoţii pe faţă de la autorităţile responsbile, ţi se râde cu subînţeles în nas:” E dificil, domn’le! Altfel nu se poate!”
Încerc să înţeleg, şi poate numai limitele mele intelectuale mă împiedică să pricep, motivul pentru care ceea ce este uşor de realizat oriunde altundeva în lume este dificil la noi. Nicăieri în lume, dacă ai bani, construirea unei autostrăzi nu constitue o problemă. Numai la noi plăteşti miliarde, aştepţi ani şi ani, susţii licitaţii peste licitaţii şi rezultatul este zero. Sau, oricum, ceea ce rezultă este extrem de aproape de nimic. Motivul? Mereu acelaşi. „E dificil, dom’le! E dificil”
La noi, cu precădere, este greu să ai certitudinea unui proces corect. Tot greu este, aproape imposibil, ca diriguitorii aleşi prin vot să-şi respecte promisiunile. Aici trebuie să treci prin nenumărate încercări, să-ţi toceşti nervii la cozi interminabile, să înduri înjosiri de toate felurile, să alergi de la o oficialiatate la alta, să pierzi ore sau zile pe la diferite oficii, birouri sau agenţii pentru a obţine un paşaport, pentru a-ţi schimba buletinul de identitate, pentru a-ţi înregistra o maşină, pentru a-ţi plăti dările la stat, pentru a recupera ceea ce statul îţi datorează, pentru aţi deschide o firmă, pentru a-ţi înscrie copilul la grădiniţă sau la şcoală. Cauza? E greu, dificil, complicat dincolo de înţelegerea cetăţeanului!
Trăim, şi nu de acum, vremuri surprinzătoare unde realitatea este contrazisă de percepţie. Reprezentăm excepţia. Deşi pare greu de acceptat, suntem un ceva aproape de neconceput într-o lume normală, firească, aşezată. Pentru vreun cercetător excentric din viitor care, din plictiseală, şi-ar îndrepta atenţia asupra ţinutului şi timpului nostru, am părea un tărâm de poveste. Un loc unde totul este posibil unde basmul devine realitate, unde fantezia trece fără oprelişti în concret, unde visurile traversează graniţa ficţiunii, unde tot ceea ce părea de neînchipuit a căpătat sens, unde ceea ce are un rost capătă aspect de absurditate, unde valorile sunt răsturnate lejer şi fără consecinţe sesizabile. Ca un exemplu zguduitor al acestei stări de fapt, perpetuate ani şi decenii, aş cita cele scrise de Ioan Grădinaru într-un articol intitulat Românii au dreptul să cunoască adevărul despre ziua de 23 august 1944 publicat în prestigioasa revistă ART-EMIS: “În mass-media românească, influențată, coordonată de Casa regală, Trădarea a arătat a fi Eroism, Saltul în prăpastie a țării e arătat a fi Salvare. Capitularea fără condiții de la 23 august 1944, e prezentată ca o mare Victorie. Genocidul de după fatala zi e arătat a fi Înviere. Autorii trădării au devenit înfăptuitori de Destin istoric. În copleșitoarea mistificare a odioasei Trădări a regelui Mihai, la nivel de discurs public, prin care se înalță în slavă, această zi a infamie, ticăloşie, a infractorilor şi criminalilor dovedește că anii 50 ai secolului XX s-au reîntors. Minciunea şi Absența lui Dumnezeu iar sunt la putere în România.”
Numai în România, fiindcă este greu, nu poate fi expulza un diplomat străin care încalcă, repetat şi în mod flagrant Convenţia de la Viena. Numai la noi, fiindcă este dificil, primul ministru nu-şi poate alege miniştri şi nu-i poate schimba din funcţie atunci când doreşte. Numai aici, fiindcă este anevoios, Parlamentul nu poate elabora ce legi doreşte, nu poate vota fără presiuni venite din stradă ori de peste mări, nu poate chema la ordine orice funcţionar public (inclusiv un procuror şef ori guvernatorul Băncii Naţionale) şi, fiindcă este prea complicat, nu-şi poate îndeplini obligaţia constituţională de a fi “organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” Numai la noi, întrucât încă este anevoie, nu pot fi acordate salarii decente şi pensii meritate, nu pot fi penalizaţi cei care încalcă Constituţia, nu pot fi pedepsiţi huliganii care aruncă în forţele de ordine cu sticle incendiare sau atacă sediul Guvernului. Oriîncotro priveşti, căutând normalitate, la noi găseşti doar “nu se poate”. De parcă tot ce-i greu pe lumea asta s-a adunat aici, lângă Carpaţi…
Da, ne ducem existenţă într-un meleag unde, fără explicaţii logice, un personaj şters în tot ceea ce face, lipsit de merite evidente şi cvasinecunoscut, este propus peste noapte să devină din primar de urbe preşedinte de partid, mai apoi prim-ministru şi, ratându-se în fiecare încercarea, ajunge imediat, printr-o rapidă şi supranaturală inversare de opţiune a votanţilor, preşedinte de ţară. Un ţinut în care, la fel de inexplicabil, o baschetbalistă de duzină este numită procuror general al ţării. La numai 33 de ani, ca un Făt Frumos feminin, sportiva devenea cel mai tânăr procuror general din istoria sistemului judiciar românesc. Ca prin minune, şi fără a se da de trei ori peste cap ca viteazul din poveste, ea ajunge peste noapte personalizarea Justiţiei naţionale, emblemă a anticorupţiei autohtone, ba chiar europene! Devine aproape instantaneu intangibilă ca o zeiţă şi iubită de idioţi cu o frenezie de ne explicat prin aserţiuni logice.
Da, aici se află ţara unde Nusepoate este preşedinte şi unde ceea ce pare de nerealizat devine realitate iar realitatea ajunge un ţel de neatins. E meleagul tuturor surprizelor, locul de unde, speriată, normalitatea a emigrat. Este tărâmul unde stăpân absolut a ajuns ipocritul Preadificil.t
Da, oricât de mult ne-ar durea, trebuie să recunoaştem că această ţară se numeşte România!