Exportul forţat de „democraţie”, arma devastatoare a cotropitorului modern

Timp de secole războiul a fost principalul mod de a cuceri ţările care, din nefericire pentru ele, erau posesoarele unor bogăţii râvnite de marile puteri politice şi militare ale vremii. Sute de războaie locale şi regionale, inclusiv două conflagraţii mondiale devastatoare, au răvăşit lumea. Apoi, pe nesimţite, învăluite într-o ceaţă densă emanată de propaganda proaspetelor fabrici de „democraţie”, au fost operate schimbări esenţiale în strategiile de cucerire, de subjugare politică şi economică a statelor ţintă. Motivul mutaţiei? Unul strict pragmatic. Se constatase că războiul este mult prea costisitor pentru invadator. Prea scump, atât financiar cât şi uman. Prin urmare, s-au căutat metode mai convenabile din punctul de vedere al costurilor proprii. Este momentul în care s-a inventat exportul forţat de „democraţie”. Câştigul era multiplu. Pentru cotropitor, cheltuielile proprii deveneau de mii de ori mai mici, forţa de muncă din ţara invadată rămânea intactă, disponibilă imediat, iar bunurile materiale puteau fi însuşite fără eforturi suplimentare. În plus, atitudinea subjugatului faţă de invadator devenea alta. Nu mai era una de ură, de răzbunare, determinate de atrocităţile inevitabile ale războiului. În cazul exportului de „democraţie”, cu o propagandă atent manevrată, cuceritul se simţea obligat chiar să mulţumească invadatorului!

Exportul forţat de „democraţie” pe înţelesul tuturor

Experimentat încă din momentul în care s-a sădit în subconştientul colectiv ideea evident falsăcă SUA ar reprezenta exponentul mondial al democraţiei („a crede că doar SUA sunt în posesia unor valori universale este un punct de vedere iraţional” [1]), exportul de „democraţie” a devenit „arma civilă” de succes ale epocii moderne. Ieşit mai apoi din patrimoniul strict al SUA, exportul forţat de „democraţie” ca înlocuitor al clasicului război a fost şi este încă folosit pentru strivirea unor guverne încăpăţânate, pentru schimbarea unor politici regionale neconvenabile, pentru subordonarea totală a unor state aflate în zonele de interes economic, politic sau militar. Desigur, ameninţarea militară rămâne prezentă şi este utilizată fără reţinere dacă ţinta, îndărătnică, nu acceptă de bună voie instaurarea „democraţiei” binefăcătoare. Exemplul cel mai edificator îl reprezintă Siria sau, într-o mai mică proporţie, Libia şi Iugoslavia.

Mecanismul de cucerire prin exportul de „democraţie” este surprinzător de simplu. Ni-l explică, pe înţelesul nostru, doctorandul Sebastian Oprescu în articolul „Aşa vă place istoria recentă? – „Exportul de democraţie” : „ONG-urile occidentale au fost prezente în luptele interne pentru putere, atât în Europa de est cât şi în Africa. Ele au cooperat îndeaproape cu guvernele marilor puteri occidentale şi cu grupările politice locale, afiliate lor. Este vorba de ONG-uri precum Freedom House, International for Electoral System, National Democratic Institute etc. G Soroş a recunoscut deschis în iulie 2014 că o fundaţie a sa a fost amestecată direct în schimbarea de regim din Ucraina. Institutul Albert Estein a elaborat scenarii speciale de „revoluţii colorate”. La fel şi Open Society sau Fundaţia Internaţională pentru renaştere. Chiar şi J. Mearsheimer apreciază, cu o oarecare întemeiere, că Occidentul are fără doar şi poate responsabilitatea sa în provocarea crizei din Ucraina. În cursul „revoluţiei arabe” administraţia americană a acţionat prin canale diplomatice şi numeroase ONG-uri, ca şi în mişcările prodemocratice din Hong Kong. NED (National Edowment for Democracy, n.n) este finanţată de Congres şi are ca misiune „răspândirea democraţiei în lume”. La fel şi Fundaţia Ford, sau Fundaţia Carter. În Egipt a acţionat Mişcarea Tinerilor din 6 aprilie, în Yemen organizaţia Entsar Qadhi, în Bahrain un Centru Special pentru drepturile omului. Se speculează că „primăvara arabă” ar fi fost un „virus” ce urma să „contamineze” în timp China şi F Rusă. Washingtonul ar sponsoriza şi mai multe ONG-uri. Cyber activiştii egipteni au primit susţinere americană, inclusiv prin ambasada de la Cairo. FIKRA, de pildă, este o organizaţie arabă ce funcţiona cu asistenţă NED, fiind remarcaţi în 2011-2012. Se „zvoneşte” că senatorul M.C. Cain s-ar fi aflat în centrul acţiunilor din Egipt, din 2011”

Ne amintim, cu stângere de inimă, tragediile îndurate de populaţiile nevinovate ale Tunisiei, Siriei, Libiei, Egiptului, Algeriei, Yemenului, Iordaniei, Marocului, Sudanului, Cisiordaniei, Libanului, Irakului, Senegaluilui, Mauretaniei, Gabonului, Iugoslaviei, Ucrainei, la care se adaugă Panama, Argentina, Venezuela, Bolivia, Peru, Chile şi mai nou Venezuela. Toate acestea şi altele nenumite aici, „beneficiare” ale exportului forţat de „democraţie”! Şi, fiindcă evenimentele din  Venezuela sunt în plină desfăşurare, merită notat că la sfârşitul lunii iunie a.c. ministrul de externe venezuelean Jorge Arreaza explica la un seminar internaţional dedicat „măsurilor coercitive unilterale” esenţa politicii SUA de „democratizare” a ţării sale, ţară posesoare a unei imense rezerve de petrol. Arreaza declară că programul SUA de „democratizare” forţată a Venezuelei i-a fost dezvăluit în februarie de Elliot Abrams, responsabilul pentru Venezuela al Administraţiei Trump: „vom merge pe colapsul economiei voastre. Veți rămâne fără benzină,veți rămâne fără mâncare, veți rămâne fără electricitate, veți rămâne fără nimic până ce se va îndeplini planul guvernului Statelor Unite”[4]. Că exact aşa se întâmplă, vedem cu toţii!

România, un stat aflat încă sub asaltul „democratizării”

Ţările Est-Europene, inclusiv România, au fost şi ele „victime” ale afluxului occidental de „democraţie”. În unele situaţii particulare, cum a fost cazul opunerii la schimbare a lui Ceauşescu sau împotrivirii încăpăţânate la spargerea statului a dictatorului” Miloşevici, procesul forţat de infuzie „democratică” s-a soldat cu traume adânci pentru populaţie. Şi, procesul nu s-a finalizat încă. Observăm, chiar şi în 2019, că România se află sub o adevărată ofensivă „democratică”. Aproape zilnic, de la diferite foruri înternaţionale şi felurite organizaţii naţionale vin în cascadă acuzaţii şi ameninţări cu sancţiuni. Chemaţi sau nu, lideri ai UE sau emisari ai Unchiului Sam sosesc pe rând la Bucureşti pentru a contribui, lovind cu pumnul în masă, la „definitivarea procesului democratic” din România. În acord cu acuzaţiile externe şi alături de emisarii purtători ai cheii democraţiei adevărate se află un lung şir de ONG-uri (multe citate mai sus de dl Oprescu) sponsorizate copios dinspre diferite puncte cardinale ale lumii „libere”, unii lideri de partide politice „reformatoare” şi, purtând cu emfaza-i specifică stindardul „democratizării totale”, însuşi preşedintele ţării. Am aflat astfel, cu o oarecare mirare, că nu am respecta statul de drept (deşi încă nimeni nu l-a definit cu exactitate). Ba, chiar mai mult, ni se tot spune că acesta, statul de drept, ar lipsi cu desăvârşire în teritoriul locuit de români. Mai aflăm, de la profesorii noştri de democraţie şcoliţi la Universităţi de renume din state recunoscute ca înrăite exportatoare de „democraţie” că, fără măcar să ne dăm seama, trăim cu toţii (mai puţin falnicul nostru preşedinte blagoslovit prin naştere cu adevărate calităţi democratice) un adevărat război devastator împotriva Justiţiei. Pe deasupra, ne mai explică doct cam aceiaşi dascăli, ne şi bălăcim într-o imensă mlaştină antisocială, de-a dreptul ucigătoare pentru adevărata democraţie. Noi, români inconştienţi, am rămas singurii europeni care mai locuiesc în tărâmul urât mirositor al corupţiei!

Adevărul la modul condiţional-optativ

Despre exportul forţat de „democraţie” ca mijloc de subjugare a statelor nu se discută deloc sau se vorbeşte în şoaptă. Motivul? Oricine abordează public o asemenea temă este  imediat catalogat ca antieuropean, antiamerican sau ca trimis al Moscovei pentru a susţine maşinaţiunile politice anti-occidentale putiniste. Într-o societate îngenunchiată ca a noastră („mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot” [3]), ridicatul în picioare ori privitul dincolo de vârful nasului reprezintă gesturi inacceptabile de sfidare care se taxează imediat. Chiar dacă, într-o oarecare măsură, poate fi justificată atitudinea celor care vor să ascundă utilizarea exportului forţat de “democraţie” ca armă într-un nou tip de război, faptele sunt fapte şi comportamentul acestora, oricât de restrictiv ar fi, nu schimbă cu nimic realitatea. Teama însă, odată instaurată, rămâne. Este motivul pentru care înclusiv specialişti cu o oarecare notorietate (cum ar fi doctorandul Sebastiam Oprescu, din care am mai citat deja) atunci când ating sensibilul subiect, deşi spun lucrurilor pe nume, folosesc, prudent, condiţionalul-optativ:”Administraţia G Bush ar fi utilizat „exportul de democraţie” şi reconstrucţie democratică a societăţilor şi statelor în instrumente de extindere a influienţei americane şi multinaţionalelor Vestice în lume (dela Proiectul Marelui Orient, la redimensionarea NATO, războiul împotriva terorismului internaţional, încurajarea „revoluţiilor portocalii” etc). Occidentalii ar opera prin intermediul ONG-urilor locale, reţelelor media, grupurilor studenţaşti, companiilor internaţionale, diverselor partide şi organizaţii liberale, reţelele CIA. Cadre civile, economice şi militare pregătite în Occident ar constitui „reţele locale” de promovare a „revoluţiilor non violente şi liberale”. De  altfel, ca Secretar de Stat, M. Albright împărţea statele în patru categorii: democraţii avansate, democraţii emergente, statele paria, statele falite. Statele democratic avansate trebuie să combată statele paria şi falite şi să se încerce transformarea lor.”[2]

Ce urmează?

O întrebare firească pentru cei interesaţi de propriul viitor. O întrebare normală pentru aceia care se gândesc cu îngrijorare (sau cu speranţă) la cât de liberi vor trăi copiii lor, pentru cei preocupaţi de modul cum va evolua ţara ce le-a fost leagăn. Răspunsul? Răspunsul este şi dificil şi lesne de găsit. Dificil, întrucât istoria se scrie sub ochii noştri şi, fapt dovedit, întreagul mers al omenirii s-a dovedit a fi extrem de impredictibil. Lesne, fiindcă suntem singurii cărora le stă în putinţă să-şi schimbe viitorul.

În oricare direcţie ne-am uita, cei care au cotropit vor continua să cotropească, cei care au jefuit vor continua să fure, iar aceia care n-au avut nici curajul şi nici puterea de a cotropi sau jefui vor fi cotropiţi şi jefuiţi. Ca un sinistru blestem al omenirii, îi vom proslăvi numai pe cei care prin sângele şi durerea altora au construit imperii asupritoare, pe cei care au violat, ucis şi jefuit fără de milă. Pe ceilalţi îi vom uita, ori, şi mai rău, îi vom huli.

Invadarea şi însuşirea bunurilor altora prin metoda modernă a exportului forţat de “democraţie” va continua atâta vreme cât vor exista trădători, politicieni veroşi şi atâta vreme cât foamea va fi mai puternică decât raţiunea.

Pentru România, schimbarea în bine rămâne himera visătorilor. De ce? Fiindcă suntem conduşi de “boieri ai burţii”(…) „nu există lideri, există doar deţinători de putere şi nu sistemul politic este puternic, ci noi suntem slabi” [3]

———————-

[1]  K. Jowitt, citat în AŞA VĂ PLACE ISTORIA? – „Exportul de Democraţie”, Sebastian Oprescu

[2] AŞA VĂ PLACE ISTORIA? – „Exportul de Democraţie”, Sebastian Oprescu

[3] CUMPĂNA ROMÂNIEI, Călin Georgescu, ed. Cristiana, 2016

[4] Discursul ministrului de externe Jorge Arreaza la seminarul internaţional despre măsurile coercitive unilaterale

Rating 4.33 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*