Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător

Mai ales în deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de caracter. Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un substanţial „ajutor exterior dezinteresat”,  ne supra-specializăm în a pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a neamului.

Semnele alterării spiritului naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă viitorul.

Nu ştiu dacă pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează plini de respect  înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi aproape nu mai contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale, şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut, marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri, contribuie nobosit la pângărire. Atent ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate îndestulător. Rezultatele?  Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă, novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special elaborate  pentru România. Un exemplu?  Pare complet în afara normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace… În acest context, nu pot decât să fiu de acord cu cele scrise de publicistul şi scriitorul Ion Coja  într-un  articol mai vechi,  republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea anti-românismului – menirea clasei politice din România…”:  Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României”

Antiromânismul drapat în drapelul naţional

Între valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii. Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între steag – icoana românismului –  şi pornirea evident antinaţională a individului.

Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina (sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului românesc. De ce , aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?

Sub faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au adunat în stradă  şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului, franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi, derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai lesnicioase?

Scăldat într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în mijocul  mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit ce s-a dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional, să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat, inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!

Cum a fost posibil să se ajungă până aici?

Iată o întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă cuvântul magic „europeism”, expresia  mobilizatoare „aliatul strategic american” sau denumirile sfinte „Comisia Europeană” ori „Comisia de la Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii spre binele nostru.

Degeaba oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile. În van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi. Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie 2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea României”

Ce trebuie făcut, o întrebare fără răspuns?

Ar fi atâtea de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, ONG-uri sau societăţile de acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl Ion Coja, în articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune: a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti, subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică anti-românească; b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină politica antiromânească; c) “Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor „de bine”, din afara clase politice.”

În opinia mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă. Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc filozofică a distinsului nostru preşedinte:”Nu ştiu şi nici nu mă interesează!”

De-ar ar fi să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor reacţiona) să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială, mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe unor forte externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate. Prin urmare, pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el, antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării puterii.

Prin urmare, sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat. Întrebarea care rămâne fără răspuns este CINE S-O FACĂ?  Şi nu CE TREBUIE FĂCUT?

Rating 3.60 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*