Ne plângem

Ne plângem că ni se fură țara. Nu este zi în care, la televizor, în presă, pe bloguri sau în publicațiile online, cineva să nu jelească România căzută pradă în mâna jefuitorilor.

România predată

N-o să obosesc s-o spun: România nu a fost vânată ca o pradă. României nu i-au fost răpiți copii și nu a fost obligată să-i răscumpere cedându-și bogățiile. România nu a fost cucerită prin luptă armată și nu i s-a impus să plătească despăgubiri de război. Realitatea este că România a fost predată de bunăvoie jecmănitorilor de azi, cu tot ce are ea mai bun! În mai puțin de 30 de ani România a fost deposedată, cu contribuția voluntară, entuziastă și exclusivă a noastră, a românilor, de 821 întreprinderi având fiecare între 1000 și 10.000 de angajați și au fost rase de pe fața pământului, de același avânt voluntar, alte câteva mii de unități comerciale de mai mici dimensiuni. Nu s-a pus nimic in loc. Nimic românesc!

Acum, rămași numai în izmene, arătăm cu degetul tremurând de indignare înspre toate zările lumii, indicând tâlhari. Orbi, deși ne sufocă prin prezența lor copleșitoare, nu-i vedem râzându-ne în nas pe vânzătorii de țară autohtoni, înfloritori pecuniar și cu averi imposibil de contabilizat. Ei se plimbă liberi și fericiți în automobile de lux plătite din banii noștri, sunt onorați de noi ( cei care îi cunoștem atât de bine!) ca fiind politicieni de marcă și, mândri de statutul lor de elite naționale, se înghesuie să ne dea lecții de democrație de pe ecranele televizoarelor.

Cei patru păstori, ca frații

Timp de trei decenii am fost ”păstoriți„ de 4 președinți. Fiecare de o altă culoare politică. Fiecare cu o educație și un trecut diferite. Dar, toți, ca frații buni, la fel de ploconiți în fața ”hoților” de azi, la fel de jalnici în comportament, la fel de neromâni în simțire.

Primul, în dorința disperată de a arăta cât de tare a rupt-o cu comunismul care îl făcuse om, stăpânit de imboldul de a demonstra cât de mult a schimbat crezul democrației socialiste cu lumina purificatoare a democrației occidentale, a deschis larg porțile țării și a invitat rapacii misionari ai coaptei democrații apusene, sosiți aici cu duiumul, să ne schimbe pentru veșnicie din sălbăticiuni roșii în mielușei azurii pro europeni și euroatlantici. Cum firea omului este îndărătnică, au început cu metamorfozarea ”mormanului de fiare vechi” (la ridicarea căruia în picioare contribuisem cu sudoarea noastră) în teancuri de foșnitori verzi pentru îndestularea buzunarele proprii și pentru umplerea largilor pungi ale ciracilor români ce se întreceau ca la Olimpiadă să le ofere lor țara pentru sacrificare. Ce a rămas după el? O România sfâșiată, sângerând încă, dezorientată, condusă în orb de eșalonul doi al foștilor demnitari comuniști alungați, jecmănită îngrozitor și mult mai singură în jungla nemiloasă bântuită de interesele celor care își construiseră imperii pe rămășițele unor state aflate în situații asemănătoare nouă.

Al doilea, un intelectual ce abia ieșise din lumea pietrelor sale, sfios, nu a fost capabil să oprească valul interior distrugător. Între altele, el a schimbat în ură bunele relații cu vecinii sârbi. Prin ploconire politică a facilitat piloților militari americani uciderea a mii și mii de sârbi nevinovați. Am ajuns astfel, pentru un lung șir de generații, dușmanii de neiertat ai Serbiei. Tot el a cedat Ucrainei, fără nicio presiune internă sau externă, incapabil să înțeleagă la adevărata lor dimensiune gravitatea faptelor sale, teritorii românești strămășești împreună cu toate bogățiile prezente, împreună cu toți românii trăitori acolo de veacuri. ” În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”,scria atunci regretatul istoric Florin Constantiniu. Ce ne-a rămas după acest președinte? O Românie mai mică, mai supusă, mai săracă în prieteni, cu mai puține bogății și vulnerabilă ca niciodată înainte.

Al treilea, ales de noi cu o ușurință condamnabilă, era doar un șmecheraș bișnițar de blugi contrafăcuți, un mincinos notoriu și un politician cu un tupeu ce l-ar fi rușinat și pe Scaraoțchi. El a adâncit dramatic dezastrul economic după ce, cu puțin timp înainte, făcuse nevăzută a patra flotă comercială a Europei (311 nave sub pavilon românesc între care 82 de pescuit oceanic, plus încă 90 vapoare aflate în stadii avansate de construcție!) Prin  firea sa conflictuală a elaborat și aplicat un plan sinistru de dușmănire între  membrii societății, vrajbă  care ne chinuie și azi. A vândut tot ce s-a putut vinde, a manevrat în interesul său și al familiei sale tot ce se putea manevra, a mințit pe toată lumea, s-a răzbunat crunt pe toți oponenții săi folosind ca armă justiția pe care, cu ajutorul serviciilor secrete, o supusese. S-a răzbunat, prin măsuri coercitive, inclusiv pe poporul care la un moment dat nu l-a mai putut răbda. Ce a rămas după el? A rămas ideea că se poate fura, minți și complota fără a plăti, fără consecințe personale. A rămas o Românie fără flotă comercială (România nu mai are nici măcar o singură navă comercială sub pavilion propriu!), o Românie învrăjbită, cu justiția complet aservită politicului. A rămas spectrul unui ”președinte jucător” doar în interes propriu și, pentru mulți dintre români, a rămas regretul că un asemenea specimen a putut ajunge președinte al țării și prin contribuția lor.

Al patrulea și totodată actualul președinte nu are nici experiența politică a primului, nici statutul de intelectual a celui de al doilea și nici abilitatea de șarpe veninos a celui de al treilea. El are altceva, mult mai valoros. El are un nume de neamț! Pe deasupra, e stăpânit de o încăpățânarea specific teutonă indiferent dacă ceea ce și-a pus în minte este viabil ori ba. Își arogă un aer de superioritate de nimic justificat, alimentat fiind de credința, ușor patologică, că merită a fi cu mult mai mult decât un simplu președinte (doar că, actuala Constituție nu-l slujește pe măsura valorii sale!). Frizând ridicolul, în ciuda inabilității politice evidente, se crede a fi un politician subtil și eficace, de valoare cel puțin europeană. Timp de cinci ani, înafara ridicării la nivel superior a multora dintre defectele predecesorului și a etalării unei ipocrizii bolovănoase, n-a făcut decât să se odihnească între două alergături pe la înalte porți străine spre a obține sprijin în vederea unui nou mandat. Pentru România? Nimic. Pentru români? Nimic.  În final, acum, înaintea încheierii mandatului, lasă impresia unui  personaj gol pe dinăuntru, lipsit de alt sentiment decât cel al răzbunării, plin doar de sine în imensul hău dinăuntrul său. Un prefăcut lipsit de priceperea prefăcătoriei și un român (în acte) care pare a nu prea fi de pe aici.

Mereu prezente, lungi cohorte de tâlhari într-o țară defectă

Pe lângă cei patru, lungi cohorte de oportuniști, de ”preferați” în sensul medieval al cuvântului, de lingăi și pupincuriști, femei și bărbați deopotrivă, s-au îngrămădit pentru a vinde rapid și ieftin tot ce mai păstrase o oarecare valoare în țară. Cu câțiva ani în urmă, invitat de televiziunea română, dl Călin Georgescu, Directorul Executiv al Instituției ONU pentru Indicele Global al Sustenabilității, spunea: ”România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani. Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu ne mai aparține (…) În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 TRILION de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani”  Ei, membrii acestor haite, au fost cu miile, sunt și acum cu sutele. Azi, ca și atunci, deși îi știm cu nume și prenume, deși îi vedem rozând din România precum termitele din temelia casei, nu ne pasă. Nu suntem capabili de a-i prinde de gulerele albe și de a-i scutura bărbătește. Nu posedăm nici determinarea necesară pentru a-i pedepsi exemplar și pentru a le confisca avuțiile furate. Iar dacă, prin minune, ei ajung în boxa acuzaților (fiindcă nu au ”împins” unde și cum trebuie), se întorc peste puțin timp printre noi mai bogați, cu școala pușcăriei absolvită, mai obraznici și mai versați. În prosteala noastră ancestrală, mai sperăm ca cineva, un providențial făcător de dreptate cu pletele fluturându-i în vânt, galopând în șaua unui cal alb, să vină și în aplauzele noastre să-i adune pe toți, grămadă, în pușcăriile deja prea pline cu borfași de duzină și găinari.

Parastasul

Ce facem, concret, pentru viitorul nostru, pentru viitorul acestei țări? Nimic. Nimic în afară de a jeli și a ne lamenta. Ne plac scandalurile, iubim cancanurile, ne scăldăm cu plăcere în bârfe de tot felul în timp ce țara se scufundă în pieire.  „România este o mină, din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România”, afirma același expert, Călin Georgescu. Ni s-a dus vestea că ne pricepem la parastase și, parcă pentru a confirma zvonul, incapabili de altceva, impasibili la ceea ce ne așteaptă, acum punem de un parastas mare pentru odihnirea sufletului celei care a fost România.

Rating 4.33 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*