Moto: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”                                                                                                                  I. L. Caragiale

Ne aflăm în România, stat european. Amănunt care, de cele mai multe ori, ar putea trece neobservat. La treizeci de ani de la sângeroasa câștigare a dreptului la democrația adevărată, pentru un observator mai puțin atent ne-am putea afla, încă, în oricare dintre țările bătute de Dumnezeu care populează imensa așa zisă lume a treia. La fel ca acolo, bogățiile (atâtea câte ne-au mai rămas) nu ne mai aparțin, nu avem decât urme vagi de industrie, agricultura este pe spongi, economia moare sufocată lent (sugrumată cu încrâncenarea unui Boa constrictor) de coloșii economici internaționali, sistemul bancar este în cvasitotalitatea sa străin, producem puțin și exportăm doar materie primă, importăm aproape tot ce avem nevoie – de la ouăle din tigaie până la tehnică militară. Trăim, practic, de la o zi la alta.

Știu ce veți spune. Veți susține că suntem totuși o țară europeană și nu una tribală rătăcită în savana africană, pierdută în jungla sud-americană sau înecată periodic de musonul care își face de cap prin Asia de Sud-Est. Veți spune că suntem, totodată, membri cu drepturi depline ai prosperei Uniuni Europene (care, conform statisticilor, reprezintă ”prima putere economică mondială”) și facem parte integrantă din NATO, cea mai puternică alianță militară de pe glob. Și nu greșiți. Așa este! ”Atunci de ce ne zvârcolim în această situație disperată? Cine este vinovatul?” Răspunsul este simplu. Un LMC (la mintea cocoșului), cum ar fi spus regretatul meu profesor de Teoria mecanismelor. Noi suntem așa cum suntem pentru că simpla apartenență la o puternică asociație economică nu înseamnă, practic, mai nimic. Pentru că aflându-te scriptic acolo nu vei fi în mod automat bogat și respectat. Suntem așa cum suntem pentru că nu am ținut cont de câteva aspecte extrem de la îndemână pentru oricare stat care se respectă. Nu am realizat (sau nu vrut să știm) că definitorii pentru viitorul țării intrate într-o alianță sunt clauzele inițiale, acelea în baza cărora ai fost acceptat acolo, în acel cerc select. Nu am priceput (sau nu am dorit să înțelegem) cât de mult vor conta condițiile puse inițial, împreună cu  cât de mult reușești să te faci respectat zi de zi în noua ta comunitate și cu cât ai fost dispus să cedezi din drepturile tale firești. Iar dacă le-ai cedat, cu ce scop ai făcut-o. La cele de mai sus se adaugă și faptul că, trimițând la forul de conducere al alianței politico-economice tot felul de nulități, nu ne-a păsat de modul în care vom fi mai apoi reprezentați în acea asociere de către cei care au ajuns acolo tocmai pentru a ne apăra interesele…

Ați văzut. Ca un făcut, în cazul României mai nimic din cele de mai sus nu s-a potrivit. Nu ne-am bătut pentru a obține un statut respectabil. Practic, exact ca în cazul străduințelor habotnicilor să ajungă la sfintele moaște (obicei atât de obișnuit în zilele de azi), ne-am târât în genunchi spre UE cu speranța că vom fi acceptați cândva în ceea ce consideram a fi raiul. Încremeniți și din punct de vedere politic în acea poziție de prosternare, n-am pus niciun fel de condiții. Am fost imediat de acord (ba chiar ne-am simțit milostiviți) să ne distrugem cu mâna noastră propria infrastructură economică și am acceptat cu ochii închiși o altă largă serie de ”propuneri” care, în mod evident și pentru un școlar, distrugeau în mod planificat întreaga economie. Mai țineți minte entuziasmul cu care ”privatizam” orice instituție care producea câte ceva? Vă amintiți cum am vândut, exuberant, cu vântul suflându-ne în plete dinspre Bruxeles, sute de unități economice viabile, valorând fiecare zeci de milioane, pentru un singur dolar? Nu-i așa că acum, privind retrospectiv, pare de neînțeles cum cu aceeași larghețe criminală ne-am grăbit a ne ceda resursele naturale sau cum, crezând că l-am prins pe Dumnezeu de un picior, ne-am complăcut în a transforma țara aceasta care exporta din plin până în cele mai îndepărtate cotloane ale lumii într-o jalnică și neputincioasă piață de desfacere pentru surplusul produselor altora, ale nobililor noștri parteneri?

Ieșiți parcă de sub dărâmături în pielea goală, după cutremurul social care a distrus comunismul în această parte a lumii, am privit cu jind spre bogații Europei. Păreau perfecți. Aproape disperați, după decenii de izolare, ne-am dorit mai mult decât orice să stăm la aceeași masă cu ei și orbiți de această pornire nu am observat capcanele mari cât casa ascunse sub promisiunile lor generoase. Am căzut direct în ele și, culmea, ni s-a părut superb. Aproape firesc, întrucât în astfel de vremuri apar lichelele precum ciupercile după o ploaie de vară, în schimbul unor șpăgi menite să îmbogățească o întreagă clasă politică lacomă și slugarnică țara a început să fie furată și vândută bucată cu bucată. Urmarea? ”Cumpărătorii” ne detestă. O simțim cu toții. Suntem considerați hoții și cerșetorii Europei. Fiindcă noi nu ne respectăm, suntem tratați ca ființe inferioare. Nimeni, și mai ales cei care au profitat din plin de naivitatea și parșivenia noastră, nu ne ia în considerare atunci când se discută aspecte serioase ale viitorului Europei, ale viitorului nostru. De cele mai multe ori ni se zâmbește politicos în față dar, în fapt, suntem disprețuiți. Mai mult, ori de câte ori încercăm a pretinde că avem drepturi egale cu ceilalți, suntem trași de mânecă și înjurați printre dinți: ”Gura! Ar trebui să ne mulțumiți că, deși erați în fundul gol și nu meritați o asemenea onoare, v-am acceptat între noi!” Un astfel de raționament, încurajat de comportamentul nostru de slugă prea plecată, explică ieșirile de Vătaf al României din partea unui mitocan ca Timmermans sau impertinența de bădăran a prim – ministrului olandez Mark Rutte. Pare de neconceput dar, după trei decenii de evidente dovezi, continuăm să ne gudurăm, lipsindu-ne înțelepciunea de a înțelege că în momentul în care vom fi secați și nu vom mai prezenta vreun interes pentru acești coloniști ai secolului XXI, fără pic de milă, vom fi împinși spre lada de gunoi a istoriei. Vreți să aflați vinovații acestei stări de fapt? Nu-i căutați în altă parte. Ei sunt aici. Îi avem în fruntea bucatelor. Noi i-am ales, ”democratic”! Și, fără nicio îndoială, îi vom alege iarăși. Deci, atâta vreme cât nu ne vom schimba mentalitățile, nu mai căutați. Ei, vinovații, suntem noi!

         Citeam de curând ce le spusese inegalabilul I. L. Caragiale prietenilor săi atunci când se hotărâse să părăsească definitiv România: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”  Pentru ca, peste ani, să îi scrie amicului Vlahuță care  tot insista să se reîntoarcă acasă:”Pentru ce? Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot (…) n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”

Și, citind aceste cuvinte, mie, trăitor în țara asta care se numește România, țară reîntoarsă parcă pe vremea lui Caragiale, nu mi-a fost greu să-i înțeleg pe cei care, văzând că suntem așa cum suntem și sătuli să caute explicații pentru ce suntem așa cum suntem, iau drumul bejeniei. Celor care încă nu s-au lămurit și mai cred că totul ni se întâmplă fiindcă forțe ale răului venite de aiurea ne-au năpădit țara, le spun încă o dată: ”Nu mai căutați prin lume vinovații! Vinovații sunt aici.”