Sunt, cred, vreo 2-3 ani de când citesc tot mai des despre cât de neimplicate au fost SUA în ”Rivoluția” română din 1989. O asemenea schimbare de macaz pare cel puțin surprinzătoare după ce 25 de ani se vorbise, cu exemplificări credibile, despre o înțelegere la nivel înalt între cei doi mari, SUA și URSS, privitoare la înlăturarea lui Ceaușescu printr-o revoltă populară în caz că nu acceptă de bună voie retragerea din funcție.

Conform informațiilor, mai nou și mai vehement etalate, mișcarea socială care a dus la căderea comunismului din România a fost, exclusiv, opera Moscovei. Ni se spune că, idiot, Ceaușescu se pusese rău cu Marele Prieten de la Răsărit. După spusele unora, își permisese să îl contreze pe Gorbaciov. Păcat fatal în contextul relațiilor frățești din acea perioadă. După alții, în căutare disperată de valută, vânduse americanilor niște tehnică militară sovietică produsă sub licență de industria de apărare românească. O făcuse stângaci, neprofesionist, și Marele Prieten răsăritean aflase. Greșeală ce nu putea fi iertată, pedeapsa fiind condamnarea la moarte. Mai sunt voci care susțin că, de fapt, adevăratul motiv al organizării dinspre răsărit a convulsiilor sociale din țară, care au culminat cu uciderea rușinoasă a liderului român, ar fi fost politica sa de tot mai reală independență politico-economică față de URSS. Mișcare politică ne permisă în cadrul ”lagărului comunist”, suficientă pentru a se decide trecerea forțată și urgentă a vinovatului, pentru a nu-i contamina de nesupunere și pe ceilalți frați, în lumea fericită celor mai mult sau mai puțin drepți.

Prin urmare se afirmă, tot mai insistent de ceva timp, că SUA n-au avut nici cel mai mic amestec în ceea ce s-a întâmplat în România. Ba, din contră! Ni se spune că, în marea lor bunătate, americanii pregătiseră o aeronavă (parcată firesc și la vedere pe aeroportul Otopeni) cu care, în caz că lucrurile luau o întorsătură periculoasă, Ceaușescu și întreaga sa familie să fie aduși în țara libertății depline. Numai că, n-a fost să fie… S-a opus nu știu care colonel și, de frică, pilotul elicopterului prezidențial a luat drumul Târgoviștei. Mai aflăm de la dl Michael Olteanu, cetățean american stabilit în State încă din anul 1974 după ce timp de cinci ani fusese deținut politic în România, că”Guvernul american a încercat să salveze viaţa lui Marin Ceauşescu, dar echipa operativă C.I.A. a sosit la ambasada română din Viena în momentul în care echipa GRU-Spetsnaz care îl spânzurase pe Marin Ceauşescu în subsolul ambasadei tocmai părăsea clădirea…” Ghinion! Iar n-a fost să fie. S-au grăbit rușii să plece. Dacă mai întârziau un piculeț, peste ani, dintr-o luxoasă locuință ridicată pe o plajă însorită la Miami, fratele mai mare al tiranului ne-ar fi  povestit despre conturile bancare inventate de dușmanii socialismului multilateral dezvoltat sau despre bunele sale relații cu CIA, cauza pentru care serviciile militare de informații sovietice doreau să-i pună ștreangul de gât.

Care să fie motivul pentru care, după aproape trei decenii, se încearcă completa disociere a SUA de evenimentele sfârșitului de an 1989 din România? Personal, pot bănui o mulțime de motive, fără să cunosc însă nimic cu certitudine. Ceea ce știu, este că exonerarea de răspundere a SUA va fi un demers extrem de anevoios, fiindcă nimeni nu va crede această variantă. În cei treizeci de ani istoria n-a stat pe loc. Timpul ne-a dezvăluit amănunte despre faimoasa convorbire dintre George Bush senior și Mihail Sergheevici Gorbaciov desfășurată în timp ce, legănați de valurile Mediteranei, se întrețineau reciproc pe crucișătorul Maxim Gorki ancorat în largul coastelor malteze. Acolo, la începutul lunii decembrie 1989, cei doi au discutat despre schimbările previzibile pe plan internațional și au stabilit o nouă reașezare a sferelor de influență în Europa, ne asigură presa liberă. Reașezare după ce sau în vederea a ce? ne întrebăm noi. Să-l fi schimbat întâmplător G. Bush pe ambasadorul SUA la București în 29 noiembrie 1989, aducând urgent aici, la marginea Europei, un prieten de nădejde? Chiar să nu fi avut administrația americană niciun amestec în ceea ce urma să se petreacă o lună mai târziu în România? Jandarmul lumii să fi rămas indiferent la schimbarea de regim dintr-o țară aflată în coasta dușmanului sovietic, lăsându-i acestuia toată libertatea de acțiune ? Conform unui raport al Direcției Informații Externe datat 2 decembrie 1989 (Lavinia Betea, Jurnalul.ro, 03.12.2009) într-un interviu dat cu puțin înainte de întâlnirea malteză, președintele SUA spusese cu referire la România: „Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green, care îmi este prieten. L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent, ce cunoaşte bine părerile mele despre democraţie şi libertate. Cred că Alan Green a plecat la 29.11.1989 spre România şi el va prezenta punctul nostru de vedere, al meu personal, preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În orice caz, vom încerca, dar va fi foarte greu”. Să nu mai știm noi citi printre rânduri? Să fi fost doar o declarație de conveniență, pentru a face plăcere ziariștilor, un anunț care să nu fi avut nimic concret în spate? Greu de crezut. De asemenea, îi va fi dificil Americii să iasă curată din ecuațiea românească și pentru simplul motiv că oricărei persoane raționale îi va fi greu să accepte că URSS a comis ceva de ne admis în politica unei mari puteri de talia Uniunii Sovietice. Adică, în mod absurd, de una singură și de bună voie, puterea de la Kremlin ar fi acționat, implicând însemnate forțe umane, tehnică specializată și resurse financiare, pentru a facilita trecerea în tabăra adversă a unei țări membre a Tratatului de la Varșovia cu un statut extrem de important militar și startegic, așa cum era pe atunci România (peste 20 milioane locuitori, circa 400.000 militari activi, peste 1,5 miloane rezerviști, tehnică militară compatibilă celei sovietice și o țară plasată într-un punct strategic extrem de sensibil: la granița vestică a alianței militare condusă de la Kremlin). Să fi fost atât de inconștientă puterea sovietică în 1989 încât să pună la cale o mișcare politică sinucigașă, prin care permitea SUA să-și mute deplina influență cu aproape 1500 Km mai aproape de Moscova? Pentru oricare cunoscător al modului în care funcționează lumea noastră, pare, și este, un fapt de neconceput. Chiar și din partea mult controversatului Gorbaciov!

Întrebarea rămâne: De ce se încearcă disocierea SUA de ceea ce s-a întâmplat în România la sfârșit de decembrie 1989? S-o fi gândit Unchiul Sam, prin intermediul creierelor Intelligents-ului său cu multe nume, că nu suntem suficient de supărați pe fostul nostru prieten și aliat de la răsărit? A simțit o oarecare undă de ostilitate la adresa sa urcând dinspre străfundurile semiției românești și încearcă să-i arate că nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i miroase?  Păi, iată ce ne spunea Excelența Sa Hans Klemm aflat la început de decembrie 2018 în Cluj:  ”Profitând de societăţile noastre democratice, Rusia caută influenţa asupra opiniei publice şi, deseori, asupra alegerilor, prin propagarea de fake news, folosind mijloace media de stat, cum ar fi televiziuni ruseşti, Sputnik şi reţelele de socializare. În anumite locuri, cum ar fi România, unde populaţia este prudentă faţă de motivele Rusiei, tacticile Kremlinului sunt mai subtile. În loc să încerce să convingă oamenii să susţină politica Rusiei, ei încearcă să rupă încrederea populaţiei în UE, NATO şi în parteneriatul nostru strategic” Se poate să nu-ți vină în minte că anul acesta au loc alegeri în România? Alegeri în directă legătură cu aliații noștri europeni și cu miza venirii la Cotroceni a unui nou chiriaș. Și este, în mod cert, o perioadă în care încrederea românilor în Uniunea europeană și în aliatul strategic de peste ocean se află pe un curs descendent…

Sunt, desigur, numai bănuieli. Sunt, desigur, numai construcții logice ce s-ar putea dovedi la un moment dat greșite. Strădania de a scoate America din ecuația schimbării sângeroase de regim în România ar putea avea cu totul alte pricini. Mai adânci și de mai largă perspectivă. Eu, poate, nu le văd. De aceea, iată, vă invit să încercați a le descoperiți singuri. Dar, întrucât suntem Români pățiți, ne roade totuși îndoiala: Să fie de bine, să fie de mai rău?