Colonia România – o lozincă politică fără acoperire, un fals simţământ colectiv sau crunta realitate?

S-au adunat anii de când am început să simţim că suntem locuitori ai unei colonii. O colonie de tip modern. O colonie ocupată fără intervenţii armate, încântată cu promisiuni de bogăţie, cu iluzia unui sprijin dezinteresat pentru atingerea bunăstării occidentale. O colonie acceptată (după mofturile de rigoare) în construcţiile europene militaro-economico-politice care, aparent, îi asigură egalitate în drepturi cu colonizatorii ei. Colonizatori denumiţi de atunci, în mod ipocrit, “prieteni, parteneri de nădejde şi aliaţi”.

Ne-am trezit?

A trecut deja un deceniu şi, prin impostura politicienilor noştri, suntem încă drogaţi zilnic cu promisiuni fanteziste. Prizonieri ai viciului minciunii, tragem pe nas himere şi fumăm ireale inchipuiri. Rămaşi fără putere economică, spoliaţi de principalele zăcăminte şi bogăţii ale pământului, cu forţa de muncă în exil, politicienii proeuropeni se încăpăţânează să ne descrie acel viitor luminos sosind în galop de la Bruxelles, o adevărata Fata Morgana care va bântui un pustiu românesc uşor de prevăzut.

Deşi nu ne prea bucurăm când suntem numiţi „colonie”, nu ne-am trezit. În viaţa de zi cu zi ne comportăm exact ca trăitorii dintr-un teritoriu ocupat şi administrat de străini. Pare anormal pentru un popor care afirmă că iubeşte libertatea să se prefacă a nu vedea, ba uneori să se şi laude peste gard că Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul au ca primă grijă să cerceteze „lumina” în care este „văzut” la Bruxelles şi nu viaţa de zi cu zi a propriilor cetăţeni. Dar, aşa suntem noi. Ni se pare firesc ca aceste înalte instituţii naţionale să nu mişte nici măcar un deget fără să ceară şi să aştepte aprobare de la Înaltele Porţi. Noi, românii aceia atât de intransigenţi, noi, românii injectaţi din faşă cu revoluţionarism, noi românii care ne adunăm cu miile şi ieşim furtunos în stradă dacă guvernul îndrăzneşte să emită Ordonanţe după apusul soarelui, noi românii care ne rostogolim disperaţi pe covoarele ceauşiste ale Casei Poporului dacă Parlamentul are în  intenţie să voteze o „criminală” amnistie, nici măcar nu crâcnim atunci când stăpânii noştri de peste fruntarii îşi trimit aici emisarii spre a ne trage de urechi şi pentru a impune, în ţara asta considerată ne educată democratic, ordinea ce le este lor pe plac. Pe noi, pe românii aflaţi de treizeci de ani nesfârşiţi pe baricadele înălţătoare ale revoluţiei, nu ne deranjează de fel ca ambasadorii colonialiştilor să dicteze conduita Guvernului, să impună votul Parlamentului şi să dirijeze necontenit bâguiala semi românească a preşedintelui ales în care investisem, cu inconştienţă, atâtea speranţe.

Colonizatorii apuseni, colonizatorii răsăriteni, tot colonizatori rămân

Din totdeauna, în colonii, cuceritorii se comportă ca şi cum ţara ocupată, cu tot ce  are ea, pământ, popor, văzduh, le aparţine de drept. Se simt răspunzători şi sunt extrem de drastici mai ales pentru păstrarea mersului neabătut al coloniei în direcţia stabilită de ei. Iar la noi, în România atât de european vopsită acum, este evident de ani îndelungaţi un astfel de comportament al stăpânilor noştri actuali. Colonialiştii moderni au acaparat aici tot ceea ce era valoros economic şi, pentru a-şi consolida prezenţa, ca în oricare altă colonie de la inventarea colonialismului, au impuns accesul la putere a unor persoane care să le facă jocul. În cazul în care nu sunt pe deplin mulţumiţi de prestarea celor puşi pe funcţii, ei îşi trimit în colonie reprezentanţii ca să taie capete sau să cârmească cu blândeţe, după caz, mersul pe drumul stabilit. Vă mai amintiţi sosirea inopinată în România a dnei Victoria Nuland, vizită petrecută undeva la începutul anului 2014? Dumneaei era subsecretar de stat, adică unul dintre adjuncţii („assistent”) ministrului de externe american. Dna Nuland răspundea în cadrul Departamentului de Stat al SUA de relaţiile cu Europa de Est. Presa vremii a dezvăluit rolul nefast al acesteia în schimbarea dramatică  de guvern din Ucraina, în organizarea şi apoi în declanşarea sângerosului Euromaidan de la Kiev, evenimente urmate de ruperea dramatică a statului ucrainian.

Ce voia de fapt, în România, doamna Victoria Jane Nuland? Pentru multă lume a fost neclar. Unii, vâzând cum notabilităţile cele de mai sus ale ţării se înghesuie pentru a pupa, plecaţi adânc, mânuţa plinuţei doamne, s-au speriat. Li s-a părut că persoana îmbrăcată în rochie largă ar putea fi sosia feminină de peste decenii a ilustrului general Andrei Vâşinski, tot adjunct de ministru de externe şi el, tot sosit pe neaşteptate la Bucureşti. Numai că pe ministrul său îl chema Viaceslav Mihailovici Molotov şi avea cabinetul undeva mai la răsărit… Poate nici n-ar fi meritat să acord o atenţie prea mare acelei vizite a dnei Nuland (multe alte vizite asemănătoare au precedat-o şi au urmat) dacă, întâmplător, nu aş fi descoperit două poziţii, aproape similare după 70 de ani, ale celor doi adjuncţi de ministru. Sunt atitudini repetate la indigou ale unor trimişi ai colonizatorilor, sosiţi din puncte cardinale opuse, în epoci îndepărtate, încărcaţi fiecare dintre ei de responsabilităţi pentru „bunul mers” al lucrurilor în colonia România.

Despre ce a voit în România dna Nauland, ne limpezeşte, imediat după sosirea emisarului american, dl Cristian Diaconescu. Personaj politic alunecător prin diferite partide, fost vicepreşedinte al Senatului, fost ministru de justiţie, fost ministru de externe în două rânduri, în două guverne diferite, din partea a două partide politice separate, dl CD, patriot declarat (multă vreme a fost mâna dreaptă a conducătorului partidului interesului naţional), scria: „Cred că lucrurile sunt destul de clare – administraţia americană a constatat derapaje ale puterii politice, agresiuni ale puterii la adresa statului de drept şi ingerinţe şi presiuni ale guvernului în treburile şi independenţa justiţiei şi, în mod natural, a luat decizia de trimite un înalt oficial pentru a prospecta această situaţie anormală din România şi de a oferi şi reconfirma argumentele ca România să rămână, în continuare, pe drumul ei democratic, european si euro atlantic. Maniera în care doamna Nuland a transmis aceste mesaje a fost una deosebit de constructivă, necontondentă şi care garantează pentru tânara noastră democraţie sprijinul concret şi aplicat atunci când apar “accidente” în actul de guvernare.”

Şi iată ce declara generalul Andrei Vâşinski după ce, la presiunea sa, guvernul Rădescu fusese înlocuit cu guvernul Petru Groza din care nu făcea parte niciunul dintre partidele istorice: guvernul sovietic, care poartă responsabilitatea pentru problemele româneşti, consideră corect că noul guvern român a fost format din reprezentanţii partidelor cu adevărat democrate. Un astfel de guvern va fi capabil să asigure lichidarea ultimelor rămăşiţe ale nazismului şi fascismului în România, să creeze instituţii democratice conform voinţei proprii a poporului, aşa cum aceasta se precizează în declaraţia şefilor celor trei guverne aliate şi să consolideze în ţara, aflată în spatele Armatei Roşii, ordinea şi liniştea în interesul luptei noastre comune… Nu-i aşa că este surprinzător? Două epoci complet diferite, două state definitoriu deosebite şi, după 70 de ani, mesaje atât de asemănătoare! Colonizatorii sunt la fel, indiferent de punctele cardinale în care sălăşuiesc.

Cum stăm azi, la final de an 2018?

Nu este niciun dubiu, stăm mai rău ca niciodată în mileniul trei. Prin acuze publice gratuite, prin presiuni politice şi economice fără precedent, Uniunea Europeană reduce România la condiţia unei ţări subjugate, a unei ţări vasale. Personaje aflate în fruntea Comisiei Europene, a Parlamentului European, îşi permit să dea ordine de anulare a unor legi, să impună păstrarea anumitor persoane agreate de ei pe funcţii importante în domeniul juridic, să încerce intimidarea guvernului national şi a parlamentului ales democratic în România. Pare un diktat, un amestec brutal în chestiunile interne ale unui stat, teoretic, egal în drepturi cu toate celelalte state din UE. Aceste personaje politice efemere, aceşti “prieteni şi parteneri de nădejde” ai României, profund “îngrijoraţi” de starea statului de drept românesc, îşi permit să dea ordine ca nişte veritabili stăpâni. Emit directive cu caracter imperativ şi, ceea ce este mult mai periculos, n-o fac în nume personal. Ei îşi permit să folosească în scop partizan instituţiile pe care le conduc. Ei vorbesc de la tribuna parlamentului în numele structurilor din care fac parte, la persona I-a plural, acuzând grav o ţară membră UE doar din considerente politice, utilizând în acest scop (profund contrar Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene) puterea instituţională europeană. Ne întoarcem în timp? Revine vremea dispărutei URSS?

Nu este de mirare că în discuţiile despre poziţia României în Uniunea Europeană întâlnesc tot mai des sentimentul de regret. Unii regretă naivitatea de care au dat dovadă politicienii români atunci când au crezut că intrând în casa celor mari vom fi soscotiţi şi trataţi ca egali ai lor. Alţii simt întristare când văd cum, în relaţie cu oficiali ai Uniunii, politicienii de azi nu îndrăznesc să riposteze deşi ţara este pusă în nenumărate situaţii umilitoare. Sunt dezamăgiţi când observă cum ne complacem în atitudinea de slugă, cum tăcem supuşi în situaţii în care orice stat cu demnitatea ar fi răspuns cu justificată vehemenţă. Aceia dintre noi care au trăit vremurile URSS-ului fac comparaţii, descoperă asemănări izbitoare, sunt cuprinşi de aceleaşi îngrijorări – strângeri de inimă pe care le considerau trecute… Mai există o categorie de români care cer ieşirea urgentă din această faraonică construcţie europeană, din această instituţie transnaţională unde, deşi egali cu ceilalţi, suntem trataţi discriminatoriu. Ei sunt aceia care nu suportă să mai fim socotiţi un popor de retardaţi, un popor de slugi tocmai bune de jumulit. Sunt cei care socotesc că, per ansamblu, accederea la UE ne-a adus imense pierderi, imposibil de recuperat, şi nu beneficiile promise cu largheţe în momentul aderării.

Ce urmează?

Sunt convins, nu ne vom schimba. Poate un alt guvern va fi impus de stăpânitori. Poate un preşedinte şi mai puţin iubitor de România va fi urcat în dealul Cotrocenilor. Poate procurorii vor fi readuşi la putere cu cătuşele lor cu tot. Poate şi mai multe restricţii ni se vor impune. Poate noi metode de control şi intimidare se vor inventa. Noi, vom rămâne aceiaşi. Nu vom avea curajul ripostei, nu vom găsi argumente pentru a ne impune neatârnarea, nu vom avea demnitatea de a rosti răspicat ceea ce gândim. De ce? Fiindcă vânzătorii de ţară se vor afla tot la cârmă. Fiindcă adevăraţii politicieni nu s-au născut încă şi fiindcă, din păcate, nu ne putem depăşi condiţia.

Aş rosti un îndemn. Un îndemn la demnitate, la verticalitate, la bărbăţie. Şi, poate, aş mai vrea să cer a ne păstra încrederea şi speranţa în puterea de renaştere a acestui popor. Mă uit împrejur şi observ că nu prea am cui mă adresa. Potenţialii ascultători, cei care ar vibra probabil la un astfel de îndemn, sunt şi devin tot mai puţini. Glasul lor, al Românilor, aproape nu se mai aude. Se va stinge, oare?

 

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*