Întrebări incomode: Politica externă românească, un imens eşec indus de ambiţii politicianiste sterile (II)

Tot în aria atât de importantă a politicii externe, aceea care la noi precum pruncul cu două moaşe a rămas cu buricul ne tăiat, la 29 martie am marcat 14 ani de la aderarea României la cea mai mare alianţă militaro-politică a lumii: NATO. Nu discut necesitatea unei asemnea mişcări politice în anul 2004, aşa cum nu pun la îndoială nevoia României de a adera la Uniunea Europeană. Din punct de vedere economic, politic şi militar, în opinia mea, în ambele cazuri, am jucat corect cartea (poate singura) care ne asigura cele mai mari şanse de supravieţuire ca stat (relativ independent) în aceată zonă geografică. Acum însă, nu despre oportunitatea aderării discutăm. Acum, este vorba despre ceea ce s-a întâmplat cu contribuţia noastră definitorie, nu înainte, ci după 2004.

“În caz de nevoie, se poate baza România pe sprijinul total al NATO?”

Având în minte imensele sacrificii asumate pentru a fi primiţi în Alianţă şi locul unde ne situăm azi în corul larg al celorlalte state NATO, ar trebui să ne întrebăm: “În caz de nevoie, se poate baza România pe sprijinul total al Alianţei?” Din nefericire, şi de această dată, răspunsul pare a fi negativ. De ce? Pentru că NATO înseamnă în primul rând, oricât am da-o pe după cireş, SUA. Iar acum, inclusiv din punct de vedere militar, SUA are o problemă cu Europa (care, nota bene, dă 27 din cele 29 state ale Alianţei!). Sub deviza “Rusia, cât mai la Est sau deloc”, interesul a major al SUA, pentru prezent dar şi pentru viitorul previzibil, este sufocarea, militară, politică şi economică, a Rusiei. Ne-o spune George Friedman, fondatorul  agenţiei Stratfor, o voce avizată, poate una dintre cele mai avizate, în ceea ce priveşte politica militară a SUA. Pentru a bloca înfluienţa Rusiei în Europa, SUA au gândit şi pun pas cu pas în practică (conform spuselor aceluiaşi Friedman la Consiliul Chicago de Afaceri Externe) un cordon de securitate sau, altfel numit, un cordon sanitar. Acesta se întinde de la Marea Baltică la Marea Mediterană (după unii până la Marea Neagră) şi, desigur, include România. Rostul lui, al acestui adevărat tampon (“buffer”, în engleză) este de a prelua, de a absorbi, şocul primei lovituri: “Vrem să oprim Rusia, iar pentru aceasta Polonia și România sunt necesare”(G. Friedman, 2018, gazeta poloneză RZECZPOSPOLITA). Dacă acesta este rolul pe care Alianţa ni l-a hărăzit, acela de a fi parte a acestui “buffer” condamnat să primească prima şi probabil cea mai zdrobitoare lovitură, cum am mai avea naivitatea să credem că, aflându-ne în zona de sacrificiu planificat, cineva va mai sări în ajutorul nostru? Să ajute la ce, la adunarea resturilor? De altfel, în ciuda nenumăratelor asigurări de sprijin militar în baza art 5 din Tratatul NATO, au fost suficiente voci, unele chiar importante, care au afirmat că “americanii nu-şi vor trimite niciodată copiii să moară pentru România” (citat din acelaşi George Friedman)

“Este România considerată, după 14 ani petrecuţi împreună, un partener egal, o voce ascultată şi respectată în cadrul Alianţei Nord-Atlantice?”

De ne-ar mai fi rămas ceva luciditate după sufocanta prosteală politică rezumată la “Ba p-a mă-tii!”, ar mai fi timpul să ne întrebăm: “După 14 ani de comuniune, este România considerată un partener egal, o voce ascultată şi respectată în cadrul Alianţei Nord-Atlantice?” Răspunsul pare a fi tot negativ. Am da dovadă de o mare, o imensă naivitate să credem că Marea Britanie, Franţa ori Germania ne vor considera vreodată egalul lor. Şi asta se vede cu ochiul liber. Nu trebuie să fii mare analist politico – militar sau mare specialist în alianţe ca s-o observi. Pe de altă parte, SUA nu tratează pe nimeni de pe poziţii de egalitate. Nici chiar puterea militară a Europei, în ansamblul ei. A declarat-o, ferm, prin politica Administraţiei Trump: “America first” Ce să mai vorbim despre cum vede o ţară ca România?

“Suntem respectaţi ca o putere militară importantă în cadrul NATO?”

Ca să ne dumirim şi mai bine asupra locului real pe care îl jucăm în NATO, ar mai fi necesar să ştim: “Suntem respectaţi, după un deceniu şi jumătate, ca o putere militară importantă în Alianţă?” La această întrebare vom putea răspunde corect numai după ce vom scoate de sub pojghiţa propagandei oficiale adevărata faţă a Armatei Române. Cum arată, în lumina crudă a adevărului, armata noastră? Vă atenţionez, imaginea nu ne onorează şi nici nu împune respect. Ca efective, avem azi de şapte ori mai puţin decât înaintea accederii la NATO. Ca tehnică militară, ne aflăm la mai puţin de o zecime comparativ cu perioada de dinainte de 2004. Iar în dreptul potentialului industriei de apărare (faima noastră înainte de aderare!) putem adăuga, onest dar cu durere, un mare zero!  Nimeni, cu atât mai puţin o putere militară de talia SUA, nu va acorda vreodată respect unei asemenea armate!

În ceea ce priveşte relaţiile cu Alianţa Nord-Atlantică ar mai fi de pus o mulţime de întrebări, cele mai multe fără un răspuns pozitiv. Dar, trebuie să vă avertizez că, dacă încercaţi să desluşiţi în mod onest aspectele acestei relaţii şi dacă îndrăzniţi să rostiţi cu voce tare concluziile (în cele mai multe cazuri descurajante pentru noi), o faceţi pe propriu risc. Vă expuneţi pericolului de a fi etichetaţi ca antiamericani, antidemocraţi, comunişti de tip nou sau chiar de trădători. Cine v-ar lipi pe frunte asemenea etichete? Exact aceia care încearcă a ne amăgi că România nu mai are nevoie de armată fiindcă ne va apăra NATO. O vor face chiar aceia care au distrus industria de apărare pe motiv că tehnica militară şi armamentul fabricate de noi sunt învechite, miros a comunism, iar prietenii noştri americani ne vor asigura, din abundenţă, armament occidental modern, cu parfum autentic de democraţie. Adică, cei care au pus din plin umărul la demolarea Armatei Române, cei care de cel puţin două decenii “muncesc” la discreditarea şi umilirea militarului român, cei care, într-o societate normală ar trebui azi să înfunde puşcăriile şi nu să ocupe funcţii de demnitate publică. Ei sunt lipitorii de etichete pe fruntea celor care au curajul să vadă dincolo de propaganda oficială, să pună întrebări incomode şi să pretindă răspunsuri  cinstite.

Deci, unde ne aflăm?

Unde ne situăm, ca ţară, după aproape trei decenii de libertate, ca membră cu drepturi egale în cele mai importante alianţe politice, economice şi militare ale lumii, condusă glorios de politicienii aleşi de noi cu entuziasm?  În oricare direcţie adresezi întrebarea, vei afla doar tăcere. Niciunul dintre cei îndreptăţiţi nu răspund pe înţelesul cetăţeanului din banii căruia se îmbogăţesc. Eu, cu puterile mele limitate, am schiţat, mai sus, un fel de lămurire. Prea lungă şi incompletă, dacă ar fi să mă întrebaţi. Dar, stimate cititor, de vrei să ştii cu adevărat unde se află România în contextual international atât de nesigur şi de periculos al zilelor noastre, ce drum are ea în faţă, ai îndrăzneala să tragi singur linie şi să socoteşti. Îţi va da cu plus, îţi va da cu minus? Oricum ar da, încearcă să fii sincer şi cinstit. Aceste două atribute, deşi la fel de rare ca aurul, nu costă nimic!

 

 

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*