Întrebări incomode: Politica externă românească, un imens eşec indus de ambiţii politicianiste sterile (I)

Nu este departe timpul când ne consideram, economic şi militar, unul dintre statele importante din regiune. Aveam pretenţii de putere regională. Încercam să aducem lângă noi, prin înţelegeri zonale, vecinii cu interese comune. Să fi trecut, oare, vremurile acelea? Şi dacă da, când vom afla cu adevărat care este „contribuţia”  la decădere României a acelora care ne conduc de trei decenii? Când vom şti care este vina repetabilelor persoane care, de decenii, joacă soarta ţării într-o sinistră „ruletă rusească”? Vor fi, vreodată, pedepsite pentru asta?

Din motive evident politice, se pare că vinovăţia şi partea cu ispăşirea pedepsei nu interesează pe nimeni. Avem parchete doldora de procurori, hrănim şapte servicii secrete, am înfiinţat un ucigător DNA. Inutil. Ei, făptaşii, sunt prezenţi tot acolo sus, la comenzi, definitivându-şi cu minuţiozitate „opera”.

Cine este responsabil, în România, de politica externă?

Oricare observator interesat de problematica complicată a politicii noastre externe  este, pe bună dreptate, debusolat. Nu ştie în care parte să se uite. La Guvern, cel care prin Ministerul de Externe pare îndreptăţit să se ocupe de relaţiile externe, sau la Administraţia Prezidenţială care, îmboldită de ambiţiile preşedintelui, se vrea „făcătoare” de politică externă pentru că, aflată într-o continuă campanie electorală, aşa dă bine la popor? Nu, nu doresc să subestimez rolul Preşedinţiei, rol atât de important în structura statului. Numai că, în ceea ce priveşte politica externă, Constituţia spune clar la art 91: (1) “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern (sn), şi le supune spre ratificare Parlamentului (sn), într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului (sn), acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (sn). (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele Românie” Vi se pare cumva că, prin Constituţie, preşedintele este acela destinat să stabilească, după capul său sau urmare a fanteziilor celor apropiaţi, direcţiile strategice în relaţiile internaţionale ale ţării? Mie, mi se pare că nu. Restul? Ambiţii politice personale, infatuare, ţâfnă, megalomanie, tactici de impresionare a electoratului…

În tot acest timp, deasupra tuturor, rotindu-se ca norii prevestitori de furtună, se adună întrebări esenţiale. Întrebări cu răspunsuri deranjante. Întrebări pe care noi, înecaţi în mizeria bălăcărelii reciproce, nu le vrem puse.

“De 11 ani în UE, sunt românii trataţi în mod egal cu cetăţenii celorlalte state ale Uniunii ?”

Spuneam că, urmare directă a luptei interne pentru acapararea controlului asupra politicii externe, responsabilităţile sunt disipate. Poziţia României în relaţie cu celelalte state este neclară şi păguboasă, mult departe de posibilităţile reale oferite de apartenenţa noastră la cele mai importante structuri europene şi euroatlantice. De ce neclară? De ce păguboasă? Pentru că, iată, s-au împlinit 11 ani de când am aderat la Uniunea Europeană, componentă esenţială în politica externă a României, şi nimeni nu este interest să clarifice de ce, aproape în toate analizele privind starea Uniunii, ne plasăm pe ultimele locuri. Fără a fi interesaţi de realitate, fiecare cu dinţii adânc înfipţi în gâtlejul celuilalt, nici Preşedinţia şi nici Guvernul nu au timp să se întrebe: “Sunt românii trataţi în mod egal cu cetăţenii celorlalte state ale Uniunii Europene?” Răspunsul, pentru oricare român cu mintea întreagă, este NU. Nu, fiindcă, fără menajamente ori falsă pudoare, suntem consideraţi cetăţeni ai unei ţări de categoria a doua. Nu, întrucât României i se aplică drastice condiţionalităţi politice, economice şi financiare prin aşa zisul Mecanism de Cooperare şi Verificare. În fapt, un sistem bine pus la punct prin care, spre deosebire de alte 26 de state ale UE, nici mai bune nici mai rele decât noi, suntem lipsiţi de libertatea de decizie pe plan naţional într-o sumedenie de domenii esenţiale pentru dezvoltarea Românie. Nu, fiindcă românilor li se impun restricţii în ceea ce priveşte dreptul la muncă în Uniune. Nu, fiindcă, deşi întrunim condiţiile tehnice obligatorii, din considerente politice care subliniază şi ele inegalitatea de tratament, nu suntem admişi în Spaţiul Schengen (spaţiul de liberă circulaţie în Europa, libertate a circulaţiei garantată prin Acordul de aderare semnat acum 11 ani pentru teritoriul tuturor statelor UE!) Şi, nu, din multe alte motive evidente pentru oricine, mai puţin pentru politicienii români care, înlocuindu-se pe rând de 29 de ani la cârma României, rămân muţi şi orbi.

”După mai mult de un deceniu de apartenenţă, suntem noi, românii, respectaţi în Uniunea Europeană?”

Dacă, dincolo de ghionţii reciproci între coaste, vreunul dintre vaşnicii noştri conducători s-ar simţi cu adevărat responsabil de poziţia înjositoare a României în Uniunea Europeană, ar fi fost timpul să se întrebe:”După mai mult de un deceniu de apartenenţă, suntem noi, românii, respectaţi în Uniunea Europeană?” În mod cert, răspunsul este NU. Nu, pentru că românii sunt expulzaţi, încărcaţi ca vitele în avioane şi retrimişi în ţară, desi Acordul de Aderare prevede dreptul de liberă circulaţie, de muncă şi de locuire în oricare dintre statele Uniunii. Nu, pentru că suntem consideraţi (şi nu numai din vina statelor de adopţie) toţi, la grămadă, hoţi, tâlhari, violatori, deşi în marea Europă unită numai de asemenea specimene nu se duce lipsă. Chiar dacă  nu se “laudă” atât de mult ca noi, fiecare dintre ceilalţi 27 au hoţii, tâlharii şi violatorii lui. Mai mult, este bine cunoscut că unii dintre ei şi-au construit imperii tâlhărind, furând şi violând.

Dacă, într-o clipă de luciditate, am pune alături România de acum 11 ani şi România din 2018 şi am trage o linie, ca la contabilitate, ce credeţi că am constata?  Din punct de vedere economic, stăm mai bine? Dar din punct de vedere al comerţului cu statele UE, suntem în câştig? Suntem pe plus? Dar în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare al ţării, al nivelului de trai în România, se simte vreo îmbunătăţire? Dar în privinţa prezenţei investitorilor români pe piaţa Uniunii şi a investitorilor celorlalte state ale Uniunii pe piaţa românească, suntem măcar la paritate? Dar în domeniul atât de sensibil şi determinant al suveranităţii naţionale, dă cu plus sau dă cu minus? Per total, care este câştigul României după 11 ani în Uniunea Europeană?

Mă opresc aici cu întrebările privitoare la relaţiile României cu Uniunea Europeană. Totodată vă sfătuiesc, pe dumneavoastră, să nu încercaţi a face asemnea socoteli. Veţi fi categorisiţi imediat ca antieuropeni (cel mai probabil simpatizanţi ai lui Putin) şi veţi fi, fără milă, blamaţi public. Cum, de cine? De cei care văd (de multe ori contra cost) Uniunea Europeană pe post de Grădină a Edenului şi încearcă să ne convingă că bunul Dumnezeu, sălăşuind undeva în albastrul cerului Bruxellesului, ne va  blagoslovi numai dacă nu hulim, eretici, noua divinitate azurie cu 12 stele pe steag.

(urmează partea a II-a)

 

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*