Violenţa politică şi politica violenţei

Trăim într-un climat viciat grav de violenţă. Filmele, ştirile externe ori ştirile interne, şcolile, viaţa de familie, traficul auto, sportul de echipă sau individual, traiul la oraş, viaţa la ţară, relaţiile de serviciu, puşcăriile sau procesul juridic complicat al cercetării penale, demonstraţiie stradale, toate sunt marcate adânc de violenţă. S-a atins deja stadiul la care, în modul său de exprimare publică, politica românească pare de neconceput fără violenţă. Observăm cum activitatea politică împleteşte violenţă de limbaj cu aceea de comportament şi violenţa de acţiune cu brutalitatea din relaţia directă cu opozantul politic. Astfel, violenţa ne este servită ca mod de existenţă cotidian, în porţii mari, fără sincope, prin toate mijloacele de comunicare în masă aflate în solda politicului.

De ce este utilizată violenţa în sfera policii? Fiindcă violenţa este o armă. O armă uşor de manevrat, extrem de eficace, lesne de ascuns după folosire şi foarte bine plătită. Astăzi vedem şi acceptăm fără a ne pune întrebări cum personaje, cu preponderenţă bărbaţi tineri, atletici, aparent fără niciun serviciu, lipsiţi de un venit vizibil din punct de vedere legal, sunt mereu prezenţi şi activi în locurile publice unde izbucneşte violenţa. Mereu aceiaşi, ei par a nu avea frică de lege, par a fi imuni la existenţa forţelor de ordine şi acţionează dur, cu evident profesionalism. În viaţa de zi cu zi îi aflăm îmbrăcaţi elegant, coborând din maşini scumpe şi distrându-se doar în restaurantele de lux. Pentru orice persoană cu un minim de cunoştiinţe în ceea ce înseamnă organizarea societăţii de azi, este greu de acceptat că aceştia, întotdeauna violenţi şi vizibili, nu sunt cunoscuţi de forţele de ordine ori că nu sunt în evidenţa serviciilor de informaţii. Este şi mai dificil de înţeles de ce, deşi atacă de fiecare dată cu brutalitate dispozitivele de ordine, ei se bucură de o protecţie ocultă. Uneori sunt protejaţi, în văzul tuturor, chiar de către cei care ar trebui să-i adune şi să-i pedepsească în raport cu natura şi consecinţele manifestărilor lor.

De ce este nelipsită violenţa din politică? Pentru că violenţa oferă posibilitatea de a controla, de a supune într-un timp scurt, ceea ce nu poate fi dominat prin procedeele paşnice. Nevoia de control în politică nu mai trebuie explicată. În esenţa sa, scopul fundamental al politicianului este accesul la control. Control al  societăţii, controlul chetuirii fondurilor publice, controlul resurselor, controlul emiterii legilor şi, desigur, controlul puterii. Deci, dacă poate exista violenţă fără politică, este greu de închipuit existenţa politicii fără violenţă.

În decursul timpurilor, politica violenţei a modificat lumea. Continuă s-o schimbe şi azi. Statisticile arată că în ultima sută de ani omenirea nu a cunoscut nici măcar o zi de pace. Semnificativ pentru modul de aplicarea a politicii violenţei în epoca modernă este  numărul războaielor la care au participat SUA, pe toată perioada existenţei lor, în calitate de forţă politică determinantă la nivel mondial. În anul 2015, controversatul site  InfoWars, condus de şi mai controversatul jurnalist american Alex Jones, a  întocmit lista conflictelor în care au fost angajate SUA începând din 1776. Concluzia?   Statul cel mai democratic din lume, garantul păcii mondiale, jandarmul care veghează la păstrarea liniştii pe mapamond, în cei 239 ani de existenţă ai săi s-a aflat în stare de război nu mai puţin de 222 ani. Adică 93% din timp!  Dacă, pentru exemplificare, ar fi să ne oprim numai la situaţiile relativ recente în care a fost evidentă aplicarea politicii violenţei în relaţiile interstatale, am putea nominaliza suita de intervenţii sângeroase botezată poetic „Primăvara Arabă” . „Primăvara Arabă” a cumulat o multitudine de acţiuni subversive (cele mai multe organizate şi coordonate de servicii secrete externe ariei de intervenţie) care, prin provocarea controlată a unor violenţe interne de proporţii, au schimbat statutul politic legal instaurat.  Ca state victimă, pot fi enumerate: Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrein, Maroc, Kuweit , Iran. În acelaşi context, aflate în siajul „Primăverii Arabe”, sunt evidenţiate tulburările sociale grave din Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Senegal, Arabia Saudită, Oman. Am mai putea nominaliza, trecând de data aceasta pe bătrânul continent, lunga serie de atacuri armate – practic un război niciodată declarat – care a dezmembrat Jugoslavia ori sângeroasele conflicte interne care, în final, au rupt Ucraina.

Cu atâtea exemple în minte, unele periculos de aproape de noi, este firesc să ne îngrijoreze escaladarea violenţei politice caracteristice „războiului” dintre palatele Cotroceni şi Victoriei. Este normal şi necesar să căutăm a descoperi, cu celeritate, nu numai pe cei care se află în spatele actorilor interni dar şi pe regizorul (cel mai probabil extern) care pune în scenă întregul spectacol. Nu soarta protagoniştilor autohtoni ar trebui să ne impacienteze, ci faptul că exact acest gen politică  este acela care poate transforma, după modelul celebrei „Primăveri Arabe” ori a nu mai puţin cunoscutului „Maidan”, demonstraţiile paşnice în confruntări fraticide sângeroase cu final nu greu de anticipat. Să transforme apiraţiile de mai bine ale cetăţenilor în confruntări brutale, menite să ofere prilejul profesioniştilor violenţei (vii, activi şi la noi, descrişi mai sus) să incinte la ură, să genereaze busculade, să incendieze, să devasteaze. Pe scurt, să le permită acestor soldaţi ai politicii violenţei exersarea unor  metode de înlocuire a administraţiei alese prin vot cu una impusă prin forţă.

La o primă vedere, pare de neconceput ca un preşedinte de stat să participe la demonstraţii de stradă, militând pentru dărâmarea guvernului legitim al ţării sale. Este şi mai straniu ca acelaşi preşedinte să acuze de abuz, în mod public, acele forţe de menţinerea ordinii care intervin prin acţiuni ferme împotriva elementelor turbulente ce atentează violent la ordinea de drept. Ce au ele, aceste intervenţii prezidenţiale, în comun? Încadrarea lor în sfera violenţei politice ridicate la nivel de politică de stat.

Este limpede ca lumina zilei (pentru oricare cetăţean cu toate ţiglele pe casă) că fiecare manifestaţie stradală care adună mii de oameni are drept scânteie un scop politic. Aducerea psihicului acelor mulţimi la nivelul de excitaţie necesar stării de violenţă antistatală, nu  poate fi explicată prin prezenţa harului divin. Ea, metamorfoza de la paşnic la violent, îşi are sorgintea, izvorul, tot într-o străfulgerare ideatică de natură politică. Adică, în politica violenţei.

Pornind de la teoria sociologului german Max Weber, conform căreia doar statul are monopolul violenţei, iar statele care nu au controlul asupra utilizării constrângerii sau a folosirii vreunei forțe violente  nu sunt state funcţionale, părerile privitoare la justificarea aplicarii politicii forţei sunt extrem de variate. Unele, de-a dreptul ciudate. Ca exemplu, într-un articol scris în anul 2013 (“Democraţie şi violenţa politică”), Victoria Stoiciu afirma nici mai mult nici mai puţin decât că “În multe dintre democraţiile occidentale consolidate,  violenţa protestelor – atât a jandarmilor, cât şi a protestatarilor – a devenit aproape ritualică, căpătând o funcţie  ceremonială care este parte a regulii democratice. Către asta trebuie să ne îndreptăm şi noi (sn), dacă vrem să atingem o maturitate democratică: către ritualizarea unor forme de violenţă politică a străzii ca şi contra-pondere la violenţa politică a statului. Către dezamorsarea tensiunilor sociale şi domesticirea violenţei prin transformarea violenţei în ritual.” Adică, simplificând la extrem, eu te bat, tu mă cafteşti şi cam asta ar fi democraţia: un ritual al politicii violenţei asortate cu violenţa pură, fizică. Ritual  la care participă, cu drepturi egale, atât statul cât şi cetăţeanul.

Ar trebui să ne mire proliferarea violenţei? Nu. De ce, nu? Deoarece  ne este în fire. Deoarece omul, prin întreaga sa evoluţie, a demonstrat cu prisosinţă că este o specie extrem de violentă. Violentă cu semenii săi, violentă în raport cu celelalte fiinţe, violentă cu mediul înconjurător. Brutalitatea este o „maladie” cuibărită adânc în ADN-ul omului, este un nărav de care nu s-a vindecat până în zilele noastre când, cu infatuare, se autoîmpăunează cu titulatura de „singurul animal educat din universul cunoscut”.

Cu două milenii şi jumătate în urmă, omul politic, poetul, dramaturgul, diplomatul, trezorierul imperial şi generalul grec Sofocle spunea discipolilor săi: „ Multe lucruri sunt violente, dar niciunul mai violent decât omul”. Singura schimbare de atunci şi până azi? Rafinarea şi diversificare formelor de violenţă! Omul, reprezentat cu brio de omul politic, păstrându-şi încă supremaţia în domeniu.

 

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*