Ura, hrana noastră cea de toate zilele.

Am ajuns să ne urâm pentru orice. E la modă. Ba mai mult, a devenit un mod de viaţă!  Aproape că nu mai este loc de altceva în afară de ură. Ne urâm pentru un loc de parcare, pentru o funcţie la serviciu, pentru simpatia sefului de partid, pentru a fi PSD-ist sau pentru a nu fi PNL-ist, pentru o postare pe Facebook, pentru o bluză albă sau pentru o geacă roşie la miting, pentru dimensiunea pensiei, pentru culoarea trandafirilor de la poartă, pentru călătoria la clasa întâi, pentru o cuvântare la tribuna parlamentului, pentru participarea la protestul „#rezist” sau dimpotrivă, pentru şansa sau neşansa de a fi născut în Teleorman, pentru a fi plecat scârbit din ţară sau pentru a fi rămas, pentru “fericirea” de a da cu subsemnatul la DNA sau pentru lipsa acestei “bucurii”, pentru posibilitatea de a fura cât mai mult şi cât mai legal sau pentru lipsa acestei oportunităţi etc.

Am văzut ura adunată din greu în pieţe, curgând tumultos pe largile bulevarde devenite prea strâmte pentru ea, revărsată în urlete şi în ţopăielile readuse parcă din copilăria omenirii, susţinută de bannere insultătoare şi marcată de luminiţele a mii de lanterne aprinse în noapte. Cum să ne-o explicăm?

Putem crede că această ură coboară dintr-o filozofie emblematică pentru  spaţiul carpato-danubiano- pontic: perpetuarea pizmei naţionale transmisă nouă oral prin balada Mioriţa. Pe un alt plan, ura ce ne macină reprezintă, probabil,  o reminescenţă a anilor de dictatură a proletariatului, dictat-ură care ne-a pervertit  instinctele şi ne-a modelat simţirea spre ne admiterea contrazicerii şi a excluderii definitive a diversităţii de opinii. Totodată, aşa cum credincioşii susţin, ura de azi ar putea fi: “ o consecinţă a unuia dintre păcatele fundamentale pe care omul le poate cultiva în sufletul său – mânia” sau (de ce nu?) prelungirea generalizată peste milenii a conflictului dintre Cain şi Abel…

Dar mai este posibil ca ura noastră cea de toate zilele să îşi afle izvorul în educaţia tot mai precară a cetăţeanului de rând, în apăsarea tot mai dureroasă a unei societăţi nemiloase, în dispariţia treptată a încrederii în sine, în imposibilitatea intelectuală de a ne exprima altfel sentimentele, în înmulţirea exemplelor care prezintă furia drept un comportament „cool” şi care indică violenţa ca singurul mod de rezolvare a neîmplinirilor personale ori colective.

Urmare firească a acestei stări de fapt, fără reacţie, privim ca vrăjiţi la ura şi încrâncenarea cu care conducătorii României se înfruntă zilnic în public. Pare că o maşinărie uriaşă de fabricare a mâniei le alimentează din plin starea de violenţă. Surprinzător, unora, această atitudine li se pare justificată: să se urască, doar sunt adversari politici!

Uităm, admirându-le prosteşte încrâncenarea, că ura împotriva semenilor, a adversarilor politici, religioşi sau de altă natură a făcut posibilă apariţia lagărelor de exterminare şi a  camerelor de gazare, a permis existenţa gulagului sovietic şi a experimentului Piteşti. Ura a născut terorismului islamic, construcţie ultraradicală a răzbunării bazată pe intransigenţă extremă, zidită din cărămizile vineţii ale violenţei, care zguduie din temelii societatea contemporană, presărând cu cadavre sfârtecate capitalele lumii.

Confirmând că popoarele au memoriea scurtă, uităm că acest gen de ură a sacrificat în decursul istoriei milioane de oameni nevinovaţi. Ea, ura, l-a ridicat în fruntea Germaniei pe Hitler şi a declanşat conflagraţia mondială care a marcat ireparabil omenirea. Din ură amerindienii continentului nord american au fost vânaţi ca animalele şi exterminaţi cu sălbăticie.Tot ura l-a instalat ca lider suprem în Uniunea Sovietică pe Stalin şi a creat adevăraţi monştri omeneşti care ne-au marcat existenţa ca specie cu mormane de cadavre. Întregul drum al istoriei minunii numită Homo Sapiens este însoţit de semnele înfiorătoare ale urii.

Teoria ne garantează că nimeni nu se naşte urând. Psihologii ne asigură că ura este învăţată şi este transmisă din generaţie în generaţie, că poate fi în directă legătură cu incapacitatea individului de a înţelege, de a accepta schimbarea şi de a se adapta la nou…

La urma urmei nu jocul de cuvinte şi postulatele teoretice ale psihologilor sunt importante. Ura există! E concretă. Ea se află cuibărită în firea omului, uneori bine ascunsă, alteori manifestându-se cu violenţă. Este timpul să ne aplecăm cu mai multă insistenţă asupra cauzelor care conduc la manifestarea ei în proporţii de masă, încercând să răspundem întrebărilor fireşti: Ce o scoate la suprafaţă? Care sunt consecinţele pe plan social ale generalizării stării de ură în societate? Ar trebui pedepsiţi cei care instigă la ură, indiferent de poziţia socială de pe care o face? Care sunt şi cum pot fi evitate consecinţele dezastruoase ale urii condusă la extrem, indusă maselor mari de oameni?

Una dintre importantele personalităţi ale luptei împotriva vrăjmăşiei sociale, ea însăşi victimă a urii, Martin Luther King, spunea: „ […] ura îl convinge pe om ca urâtul este frumos, adevărul minciună şi minciuna adevăr”

Poate, nepăsători, chiar în această realitate trăim.

Rating 4.67 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*