Ca o prăvălie devastată de tâlhari, din ambiţie politică sterilă, România s-ar putea închide. Definitiv.

Cu mult mult timp în urmă, fără a fi necesat să-mi sforţez prea mult inteligenţa, înţelesesem că la noi politica nu este pentru binele naţiunii, nu este pentru prosperitatea cetăţeanului, nu este  în interesul ţării şi nici măcar nu este pentru normalitatea vieţii noastre de zi cu zi. Nu! În România, politica este pentru satisfacerea unor ambiţii personale. Şi pentru profit.

Drept urmare, noi, români de toate categoriile, milioane, trăim rostogolindu-ne zăpăciţi printre ambiţiile câtorva acoliţi. Ei par a fi pentru totdeauna aceiaşi, neschimbători, ca nişte zei. Păstrându-şi aceleaşi feţe, ne primenite, ei ne asaltează  iar şi iar de pe funcţiile importante ale statului, ieşind parcă unii din alţii, precum legendarele păpuşi Matrioşka. Politicienilor din tată în fiu nu le pasă de ceea ce simţim noi, nu-i preocupă dacă avem sau nu ceva de pus în gură, li se rupe în paişpe de viaţa noastră. Ţară, popor, cetăţean, constituţie, legislaţie, nu contează pentru ei nici cât negru sub unghie. Ei au o singură preocupare. Una care le ocupă pe de-a întregul  minuscul lor orizont: satisfacerea ambiţiei personale. Ambiţia de a fi „cineva”.

Ruşinaţi, ne amintim că timp de zece ani un hăhăist notoriu, îmbătat de o vanitate maladivă amestecată din plin cu whisky strecurat profesionist printre cuburile de gheaţă, ne-a transformat viaţa într-un iad. Infern în care ne zbatem şi azi. Motivul? Ambiţia de a controla tot şi de a avea puterea absolută pentru el şi gaşca sa. Era preşedintele jucător!

Cu câţiva ani în urmă apăruse o coaliţie politică în care votanţii din patru în patru ani au investit o imensă cantitate de speranţă. Părea o coaliţie care începe timid să facă ceva pentru amărâţii aflaţi la talpa ţării. Dar s-a destrămat ca un fum din ambiţia unuia numit Crin sau a altuia la fel de floare, Viorel.

Ambiţia nemăsurată a sasului ajuns (contra naturii) la Cotroceni a distrus mai apoi un guvern ales, a opus votului popular  un alt executiv, de import, adus la remorcă şi având ca singur merit că era „guvernul meu”. Tot din ambiţie, cu contribuţia vinovată a celorlalte forţe politice, a impus acel guvern bolând, colcăind şi el de ambiţioşi. În guvernul acela pe care l-a durut în cot de români şi de România, chiriaşul de la Cotroceni adunase pe fugă, de prin lumea largă a Europei, câţiva indivizi scoşi la suprafaţă de vâltoarea mocirloasă a politicii româneşti, vopsiţi la repezeală în culorile atât de false ale „tehnocraţiei”. Persoane mediocre fără urmă de cunoştinţă despre ceea ce înseamnă guvernare  şi, în plus, lipsite complet de simţul realităţii. Practic, nişte habarnişti plini şi ei cu ambiţii de mărire, manevraţi din umbră de forţe uşor (sau mai mult) oculte. Întrebarea este unde eram în acest timp noi, românii? Nepuntincioşi sub blestemul nepăsării noastre, ne învârteam ameţiţi prin prejur smiorcăindu-ne inutil în proprii pumi. Ca şi acum.

Apoi a venit iar vremea votului şi poporul i-a ales, într-o covârşitoare măsură, pe unii care veniseră cu un plan. Pe unii care promiseseră linişte şi dedicaţie celui nevoiaş. Nici nu se uscase tuşul ştampilei de pe  buletinele de vot când şi din ei a încput să răbufnească acelaşi ambâţ urât mirositor al politicianului român. Erau nişte ambiţii sinucigaşe ce au retezat rapid, în numai un an, ca spicele la timpul seceratului, premier după premier şi mai apoi au stins apoteotic, într-o naţională bălăcăreală de mahala, promisiunile cu care politicienii aceia ne ademeniseră la urne.

Ce altceva decât ambiţie prostească pare a fi azi furtuna generată de saga schimbării neschimbătoarei basketbaliste? O femeie ajunsă, tot din ambiţia unui politician, la cârma unei instituţii ce ar fi trebuit să asaneze jaful generalizat. Dar, mânată la rândul ei de ambiţia parvenirii emanată ca un abur ucigător din rânza-i încinsă, a nenorocit sute de destine în numele unor înfruntări juridice rareori justificate legal.

Vedem cum, din ambiţie, preşedintele nu acceptă ca forul constituţional suprem să-i dea sfaturi, cum premierul nu se poate adapta posturii de „elev” scos la tabla din saloanele Cotroceniului, cum şeful PSD nu vrea să renunţe la idei care s-au dovedit falimentare pentru politica partidului său, cum opoziţia, ambiţioasă şi ea, dă din groapă în groapă încercând să dovedească că-i utilă. Aproape toate acţiunile şi luările de poziţie ale actorilor principali de pe scena politică românească par a reprezenta răbufniri sterile ale unor ambiţii ce ni se par iraţionale, menite, inutil, să ne arate că ambiţia unuia este mai tare decât ambiţia oponentului.

Pentru cineva mai puţin avizat, competiţia ambiţiilor autodistrugătoare la care asistăm ar părea jocul unor copiii întârziaţi în dezvoltarea mintală. Joaca unor puştani trecuţi de prima tinereţe care, scoţând limba unii la alţii, strigă în gura mare prin ziare şi la televizoare: „legea mea este mai lege decât a ta, mitingul meu este mai mare decât al tău, oamenii mei sunt mai mulţi decât ai tăi, dreptatea mea este mai dreaptă decât a ta…” Numai că, în realitate, numai  zbenguială copilăroasă nevinovată nu este. Este o luptă cruntă. O bătălie continuă pentru acapararea de poziţii sociale proeminente, pentru câştigarea zonelor de influienţă politico-economice, pentru putinţa de a manevra imense sume de bani, pentru acumularea unor bogăţii greu de imaginat, pentru păstrarea locului din faţă la robinetul cu parale al puterii, pentru participarea din umbră, cu profituri substanţiale, la jaful naţional de proporţii apocaliptice, pentru a crea haos şi a distrage atenţia vulgului de la adevăratul scop al acţiunilor proprii. Din ambiţie politică sterilă, România s-ar putea închide. Pentru totdeauna. Ca o prăvălie devastată de tâlhari.

Pe bună dreptate, cu ceva timp în urmă, Călin Georgescu, director executiv al Instituţiei ONU pentru Indicele Global al Sustenabilităţii afirma la postul naţional de televiziune: „România este o mină din care se scoate în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Şi când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România”  …„Menționez că sclavagismul nu a dispărut. Ci doar e o altă formă. România a ajuns aici pentru că e într-un haos bine calculat. Trăim într-o formă anti culturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani.”

Să luăm aminte!

 

 

 

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*