CARCASA (din ciclul “Pamflete Amare”)

Este clar. Nu avem mână bună la alegerea preşedinţilor de ţară. Primul, deşi a dezvoltat incredibil ţara din punct de vedere economic, a adus suferinţă poporului şi s-a dovedit a fi un dictator. Motiv pentru care a fost pus la zid şi împuşcat ca un câine turbat. Pe cel de al doilea, l-am catalogat ca fiind un KGB-ist notoriu şi este judecat azi pentru crime împotriva umanităţii. Aproape nonagenar, îi dorim să-şi sfârşească zilele în închisoare, ca un criminal. Următorul, posesor al unei ţăcălii de intelectual fin, a intrat  în istorie ca preşedintele de ţară care, aproape nemaiîntâlnit în trecutul României, a dat cadou vecinilor bucăţi sfinte ale teritoriului naţional. El este acela care a plecat spre uitare recunoscând că a fost învins de “structuri”. În rest, e bine merci. Apoi i-a venit rândul mincinosului notoriu, inventatorului noii securităţi, personajului care  subtilizase o întreagă flotă de nave comerciale pentru şpagă şi care, ca preşedinte ales, a traficat fără remuşcări suveranitatea ţării pentru beneficii politice proprii.

Iată, au trecut deja trei ani şi câteva luni de când în fruntea statului se află cel de al patrulea preşedinte de după ceea ce numin (încă) Revoluţia Română. El se numeşte, ca oricare bun român, Klaus Werner Johannis. Orbi, l-am ales, probabil, seduşi de  originile sale germane şi cu gândul la alţi doi nemţi care, în secolul al XIX-lea şi la începutul celui de al XX-lea, au adus în rândul lumii ţara asta aflată la cheremul marilor imperii europene. Este vorba despre Carol I (Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen) şi Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen). E adevărat, trecuse ceva timp şi uitasem că ei nu erau chiar preşedinţi, că nu au fost aleşi de poporul vorbitor de limbă românească şi nici nu se născuseră la Sibiu. Oraş care, în cinstea strălucitului său fiu ajuns de la Podul Minciunilor direct în DealulCotrocenilor, pare a se afla în plin proces de rebotezare. De ce? Fiindcă Werner von Hermannstadt sună, oricum, mult mai aproape de Europa decât banalul Klaus din Sibiu…

Este evident că şi de data aceasta, ca de foarte multe ori în clipele de cumpănă ale ţării, noi, românii, ne-am înşelat atunci când am avut de ales. Domnul acesta înalt, emanând îngânfare la fiecare gest, cu privirea lipsită de viaţă, cu zâmbetul de superioritate afişat ca un abţibild lipit pe obrazul imobil, în ciuda numelui său cu rezonanţe gotice, nu există! Dacă vom avea curiozitatea de a căuta înăuntru, dincolo de aparenţa sa imperială, nu aflăm nimic. Un gol imens ocupă spaţiul ce ar fi trebuit să înglobeze sentimentele omeneşti şi dragostea de ţară, respectul pentru cetăţean şi înţelegerea faţă de durerile plebei, dreptatea pentru vulg şi demnitatea necesară unui adevărat conducător de ţară. Oricât ne-am strădui, înăuntrul acestei înfăţişări ţanţoşe nu găsim nici măcar propriile sale gânduri, nici cuvintele gândite de el ori deciziile personale. O banală carcasă omenească substituie ceea ce noi numim cu respect preşedintele României! Nici dacă ne-am fi străduit n-am fi putut găsi un gol mai perfect care să ne înlocuiască alesul.

Dezamăgiţi, poate am fi fost mulţumiţi şi dacă privindu-l cum păşeşte prin lume am fi observat, ca în celebra parabolă, că “împăratul” este gol. Numai că, în cazul acesta este mult mai grav. Îmbrăcămintea este acolo, prezentă. Ea umblă pe stradă împreună cu alaiul însoţitor. Ceea ce lipseşte este tocmai el,“împăratul”. Îl căutăm degeaba. Nu-i nicăieri.  Doar hainele sale, bine călcate, se plimbă în maşinile drastic păzite de SPP, colindă luxoasele coridoare ale palatului din deal, se aşează din când în când pe jilţul din biroul prezidenţial pentru a semna acte care ne prefigurează viitorul, participă la şedinţe de importanţă vitală pentru ţară, susţin conferinţe de presă şi ne reprezintă, ca popor, în forurile internaţionale.

Practic, nu avem un Preşedinte. Îl vedem, dar nu e. Nimeni nu locuieşte în carcasa aceea băţoasă. În locul său, doar un spaţiu părăsit de sentimente. Un ceva indefinit care la rarele sale apariţii publice rosteşte, uneori cu vădită dificultate, cuvintele altora.

Degeaba ne agităm. Prea mari pretenţii nu putem avea de la personajul carcasă. Fiind numai o carcasă, este normal să nu-l intereseze adevărul şi să se simtă confortabil în pielea sa. E natural să nu priceapă mersul firesc al lucrurilor şi pare de înţeles preocuparea sa, înainte de orice altceva, despre nimicul din sine. O carcasă nu are popor. O carcasă nu are patrie. O carcasă este lipsită de demnitate. O carcasă  nu rezonează la durerea celui năpăstuit. O carcasă rămâne o carcasă în ciuda oricăror încercări de  a o transforma într-o fiinţă întreagă ori, mult mai inutil, într-un preşedinte de ţară. O carcasă…

Rating 4.50 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*