Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), în interesul cui?

Aproape s-a stins vâltoarea din presă determinată de scandalul descoperii unei părţi ascunse a MCV. Se aflase că Mecanismul prin care Uniunea Europeană(UE) se angaja să sprijine o Românie angajată în complexul proces de aderare, părea a-şi fi modificat, în timp, scopul iniţial. Brusc, ne-a trecut prin minte că acest proiect aparent benefic ar fi fost menit încă de la început să devină altceva. Să se transforme, în timp, într- un instrument prin care să se controleze total România.  Adică, prin intermediul unor „recomandări” venite din partea Comisiei Europene (CE) să se realizeze subordonarea  juridică, economică şi în final politică a ţării. Întrebarea este: În interesul cui?

De ce tocmai România?

Teoretic, MCV ar trebui să reprezinte un simplu proces tranzitoriu. O acţiune în beneficiul României. Prin acesta, pentru perioada iniţială a aderării, Uniunea Europeană se angaja să coopereze cu instituţiile româneşti şi să verifice, la cerere, dacă evoluţia sistemului judiciar intern în relaţie directă cu crima organizată şi corupţia din ţară se încadrează în sandardele Uniunii. Din motive incomplet elucidate, încă înainte de declanşarea operaţiunilor complexe pe care le impunea aderarea la UE, România a fost percepută ca un pericol potenţial pentru Uniune. S-a pornit de la ideea preconcepută, în mare parte neadevărată la acea dată, că România este un stat complet controlat de crima organizată şi putred de corupt. Prin MCV, gândit în decembrie 2006 (un an înainte de declanşarea procesului de aderare pentru România!), CE stabilea un set de criterii, numite „ obiective de referinţă”, destinate, în principal, să protejeze UE de contaminare de la România, noul pretendent la aderare.

Este de notorietate că, între cele 28 de state ale UE, numai României şi Bulgariei li s-a aplicat un asemenea „tratament”. De ce? Ce deosebeşte România şi Bulgaria de celelalte state membre? Elementele concrete ale diferenţelor sunt puţine. Primul ar fi că ambele, vecine fiind, se află în Sud-Estul continentului. Al doilea, România şi Bulgaria  sunt singurele state cu religie preponderent ortodoxă. În rest, după dispariţia URSS, traectoria lor economico-politică se aseamănă, uneori  până la identitate, cu a celorlalte foste state comuniste admise în UE: Cehia, Croaţia, Estonia, Letonia, Polonia, Slovacia, Ungaria. State cărora nu li s-a aplicat vreun mecanism asemănător MCV.

Pe pagina Web a Comisiei Europene se arată că MCV ne este necesar pentru a fi ajutaţi să ne dezvoltăm, să ne eficientizăm sistemele administrative și judiciare, astfel încât România “să-și poată îndeplini obligațiile aferente statutului de membru al UE și să poată asigura aplicarea corectă a legislației, politicilor și programelor europene”. “Reforma sistemului judiciar și combaterea corupției și a criminalității organizate sunt aspecte foarte importante în primul rând pentru cetățenii români și bulgari(sn) . Odată atinse obiectivele în domeniu, ei își vor putea exercita pe deplin drepturile care le revin în calitate de cetățeni europeni.”

Prin urmare, doar ca să ne fie bine! UE ajunsese la concluzia (nu ni s-a spus niciodată prin ce metode) că aveam un sistem judiciar şi administrativ arhaic, care nu era capabil să asimileze legislaţia europeană şi nici să asigure îndeplinirea obligaţiilor României de stat membru. Din cauza  stadiului înalt al criminalităţii organizate şi corupţiei, se considera că noi nu eram în stare să ne exercităm drepturile de cetăţeni europeni. Aşadar eram catalogaţi, încă dinaintea startului aderării, ca fiind un stat de categorie inferioară. Credeţi că în deceniul scurs de la aderare s-a schimbat ceva? Nu, nimic nu s-a modificat în modul în care România este percepută la Bruxelles. Tot aşa suntem văzuţi şi azi: un stat de categoria a doua! O demonstrează faptul că, după 11 ani de aplicare drastică a MCV, în ciuda zecilor de rapoarte ale CE care, fără excepţie, arătau că facem progrese importante, suntem monitorizaţi cu şi mai mare vehemenţă.

Slugărnicie nemăsurată şi orbire politică

Aparent, MCV nu ni s-a impus. Noi, prin voinţa celor care decideau în 2007 soarta ţării, într-un avânt  sinucigaş, cu gândul la răul pe care l-am putea face unei Uniuni ce se dovedea binevoitoare cu România, am solicitat aplicarea acestui sistem de verificare asupra noastră! Concret, peşedintele Băsescu şi prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu, parlamentul ţării, s-au rugat la Bruxelles pentru aplicarea MCV. Era recunoaşterea, în faţa Europei, că România este o ţară stăpânită de crima organizată şi infectată adânc cu fenomenul corupţiei! Slugarnici, fără pic de demnitate naţională, cei de mai sus şi-au pus cenuşă în cap şi au admis că România este un stat de categorie inferioară, nedemn de măreţia UE, incapabil să se gospodărească singur, mult sub nivelul celorlalte state europene. Şi, absolut condamnabil pentru un stat suveran prin Constituţie, au cerut imperativ să fim conduşi din afară.

 

O mutaţie vicleană şi otrăvită

Pe parcursul trecerii anilor, Uniunea Europeană a sporit domeniile de “monitorizare”. Partea de “cooperare” din MCV s-a diminuat până la dispariţie întărindu-se componenta de verificare. Tot mai evident, MCV părea o tentativă de a controla cât mai multe aspecte ale vieţii sociale româneşti, cu mult dincolo de cele patru “obiective de referinţă” iniţiale. Era o mutaţie vicleană şi otrăvită.

Această mutaţie o constata, cu câţiva ani în urmă, fostul ministru al justiţiei Mona Pivniceru. Constatare care, se pare, a costat-o fotoliu ministerial! Într-un Memorandum adresat guvernului României în martie 2013 Mona Pivniceru preciza: “An de an, recomandări noi s-au adăugat condiţionalitătii iniţiale” Unele dintre aceste noi condiţionalităţi, mai spunea ministrul justiţiei, pun sub semnul întrebării” “consecvenţa CE”, ba chiar mută domeniul de monitorizare din domeniul strict tehnic în domeniul politic: “Procedurile actuale, adică procedurile instituite prin legea din 2005 care reglementa doar faptul că ministrul Justitiei propunea, CSM dădea avizul consultativ si preşedintele României opera numirea. In 2012, una din recomandarile politice (sn) se referea tocmai la introducerea procesului transparent de numire a şefilor la vârf din parchete, ceea ce inseamna că recomandările s-au schimbat esenţial, ele creează instabilitate, pun sub semnul intrebării consecvenţa acţiunii Comisiei din moment ce Comisia insăşi işi modifică esenţial propriile recomandări, cea din 2012 fiind contrară celei din 2007″
“Dar poate cel mai important aspect este lipsa de stabilitate a condiţionalităţilor. In afară că nu se ştie care sunt paşii de urmat, cu fiecare raport adăugat pe parcursul celor şase-şapte ani de monitorizare s-au tot adăugat noi şi noi recomandări, desigur de executat
(sn) pentru statul roman”

Poate intenţionat, sau poate nu, limitele aplicării MCV sunt menţinute la un anumit nivel de relativitate, permiţând extinderea acestui mecanism de verificare şi impunere spre zone niciodată avute în vedere în faza initială. Este exact ceea ce spune în Memorandum şi ministrul Pivniceru: “Lipsa acestei metodologii duce la o monitorizare continuă, monitorizare care, de la condiţionalitate iniţială, prin intermediul recomandărilor, a ajuns să acopere noi arii si domenii de monitorizare. Acest mecanism a funcţionat eminamente ca un mecanism de verificare. Noile obiective au fost adaugate unilateral. Nu a existat o cooperare efectivă(sn). Fiecare raport (MCV – n.n) a fixat, practic, pur contestativ condiţiile şi obiectivele pe care a dorit să fie monitorizate”

Desigur, CE a negat în totalitate constatările din Memorandum. Ar trebui să ne facem a nu observa că în cei 11 ani de cooperare-monitorizare nu numai că nici unul dintre obiectivele iniţiale nu a fost atins, dar au apărut în ţară structuri specializate impunerii “recomandărilor”, mereu altele, structuri subordonate aproape exclusiv UE? CE, prin sistemul de verificare şi recomandare, conlucrează astăzi direct cu Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), cu alte structuri de forţă ale statului. CE impune, mascat sau nu, domenii şi direcţii în care DNA să acţioneze, se amestecă brutal în actul de justiţie, controlează stadiul şi modul de elaborare a unor sentinţe şi hotărâri judecătoreşti, nu se sfieşte să nominalizeze personalităţi ce ar trebui condamnate cu celeritate. Prin rapoartele pe care, în baza MCV, CE le solicită imperativ României, se trece cu nonşalanţă din domeniul tehnic în cel politic şi, încet dar sigur, MCV se transformă într-un instrument de subordonare a voinţei politice româneşti. Putem uita că, invocându-se acest MCV, României nu i se permite din motive politice intrarea în spaţiul Schengen deşi îndeplineşte de ani buni toate condiţiile tehnice?

Implicaţiile aplicării în România a acestui instrument suprastatal de monitorizare sunt nenumărate, unele încă ne decriptate pentru cetăţeanul de rând. Ceea ce simte el, cetăţeanul român, este apăsarea unui jug nejustificat în comparaţie cu sacrificiile făcute, este sentimentul de discriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni ai statelor din Uniunea Europeană, este acumularea unuei suite întregi de deziluzii brutale, este mentalitatea de slugă a conducătorilor săi, este credinţa că de aproape trei decenii trăieşte în minciună şi umilinţă.

Întrebarea însă, rămâne: MCV, în interesul cui?

 

 

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*