Miercuri 4 aprilie 2018 vă invit la o plimbare prin Cişmigiu. Pentru ce? Pentru a  admira împreună, undeva pe o alee dinspre Bulevardul Schitu Măgureanu, o carte deschisă. Una dăltuită în ardezie. O carte din piatră pe paginile căreia putem citi, încrustate cu dalta întru veşnicie, numele celor 378 de militari  americani care “şi-au pierdut viaţa pe teritoriul României în timpul celui de al II-lea Război Mondial”.  Prin urmare, plimbarea noastră la mijloc de săptămână are ca scop o vizită la “Monumentul eroilor americani”, operă sculpturală dezvelită cu ceremonii militare la data de 9 mai 2002. Premierul Adrian Năstase şi ambasadorul SUA la Bucureşti, Michael Guest, erau prezenţi la ceremonie. Atunci, Excelenţa Sa domnul ambasador ne-a explicat că vedem înscrise în piatră numele eroilor americani care au pierit pe pământ românesc “trimişi la luptă în numele libertăţii”. Noi ştiam altceva. Ceva ce ambasadorul nu-şi mai amintea. Militarii americani, sosiţi în sute de bombardiere doldora de bombe, pieriseră tragic sub focul tunurilor antiaeriene şi a viaţiei de vânătoare româneşti care apărau capitala…

Care “libertate”, domnule ambasador Guest?

Ce căutau americanii aici, pilotând bombardiere pe cerul de primăvară al Bucureştiului? Au venit tinerii soldaţi americani ca să ne apere, ca să ne elibereze, ca să ne aducă libertatea? NU! Eroii americani, omagiaţi în ziua de 9 mai 2002 lângă monumentul ridicat în cinstea lor în cel mai vestit parc al capitalei României, sosiseră pentru a bombarda Bucureştiul! Bombardament tradus poetic de ambasadorul Guest ca “luptă în numele libertăţii”!!!

Care “libertate”, domnule Guest? Atunci, noi românii eram angajaţi în lupte crâncene cu ruşii. SUA era, la data de 4 aprilie  1944, aliatul Uniunii Sovietice. De unde ne aduceau “libertatea”  bombardierele americane, de la răsărit? Dacă da, ar trebui cumva să înţelegem că cedarea României după război în sfera de influenţă a URSS a reprezentat confirmarea  în plan diplomatic a “libertăţii” ce ni s-a livrat la 4 aprilie îmbuteliată în bombe? “Libertate”  în numele căreia s-au sacrificat acei eroi americani? Ne-aţi “eliberat” de germani ca să ne predaţi apoi URSS-ului?

Cum trimişi la “luptă în numele libertăţii” aici, în România, când la 8 martie 1943 ministrul apărării al SUA declarase:”Statele Unite nu trebuie să facă nimic care să angajeze sau antreneze forţele americane în Balcani, un teatru de operaţii secundar”,iar preşedintele Roosevelt spusese în acelaşi an că nu-l interesează zona:”Statele Unite nu se vor amesteca în treburile interne în Balcani, regiunea nefiind un obiectiv natural al Statelor Unite”?
Domnule ambasador Guest, deşi vă este greu să recunoaşteţi, istoria adevărată ne arată, şi sufletele celor omorâţi atunci (atât români cât şi americani) pot confirma, că la 4 aprilie 1944  aviatorii americani nu ne eliberau. Ei ne BOMBARDAU!  Ne ucideau cu sălbăticie! Nici vorbă de “luptă în numele libertăţii” ! O atestă şi agenția de știri Associated Press care transmitea, încă din 1943, că americanii și aliații lor, englezii, au hotărât bombardarea marilor orașe germane și a celor din țările Axei în scop terorist, pentru înfricoșarea populației și torpilarea moralului trupelor de pe front (informaţie dezminţită mai apoi prin vorbe, dar confirmată pe deplin prin fapte).

Aproape nejustificat strategic, avioanele americane au bombardat Bucureştiul, un oraş  aflat la 300 Km de linia frontului. Un oraş care nu constituia şi nu reprezentase niciodată o ameninţare militară pentru trupele americane dislocate la acea dată în Italia, după debarcarea din Sicilia. În dimineaţa aceea de aprilie, beneficiind de o prognoză meteo favorabilă, de pe aerodromuri italiene au decolat cu destinaţia Bucureşti, în valuri succesive, 220 de bombardiere B-17 şi încă 93 bombardiere B-24 Libertador. Această enormă forţă aeriană a acoperit cu  neiertătoare covoare de bombe atât nordul cât şi centrul capitalei. Practic, au ras de pe suprafaţa Pământului două cartiere ale Bucureştiului. Cei 378 eroi americani au ucis mişeleşte, aruncând moartea de la mii de metri altitudine, circa 3000 de civili români nevinovaţi (2942 persoane!) şi au rănit încă 2126. Între morţi şi răniţi, multe femei şi copii. Timp de mai multe zile, mormane de cadavre arse sau zdrobite sub dărâmături au putrezit pe străzile Bucureştiului…

Un preţ pentru primirea în NATO?  

La ceremonia militară organizată cu ocazia dezvelirii monumentului, dl. Adrian Năstase a omagiat memoria militarilor americani căzuţi în luptă şi a încheiat exprimându-şi speranţa că România va fi primită cât mai curând în NATO. Niciun cuvânt despre jertfa nevinovată a victimelor!  Să fi reprezentat ridicarea monumentului care-i cinstea pe cei ce uciseseră 3000 de români nevinovaţi o parte a preţului plătit pentru accesul României în NATO? Dacă da, gestul este incalificabil atât pentru cei ce l-au cerut cât şi pentru aceia care l-au acceptat!

Trei mii de cadavre anonime. N-au mai rămas nici crucile de pe morminte!

Cunoaşteţi vreo carte, fie şi nedăltuită în piatră, unde să fie înscrise numele celor trei mii de nevinovaţi sacrificaţi ca vitele într-un imens abator?  În cei 74 de ani trecuţi de atunci l-aţi auzit dumneavoastră pe vreun ambasador american care să ceară scuze poporului român, în numele administraţiei SUA, pentru crima din 4 aprilie 1944? Aţi văzut vreunul dintre cei patru preşedinţi români sau dintre cei 25 de prim-miniştri de după 1990 care să deplângă oficial masacrul din 4 aprilie? Nu. Ca şi cum n-ar fi fost români, demnitarii noştri nu au comemorat vreodată această zi tragică din istoria de 257 ani a Bucureştiului

Cine ar trebui să-i explice domnului Adrian Năstase că o asemenea mostră de autoumilinţă şi de slugărnicie va fi notată cu majuscule în cartea decăderii mândriei naţionale a poporului nostru? Atunci, la 9 mai 2002, nimeni nu a protestat. Nimeni! Iar în cei 74 de ani trecuţi de atunci, ani plini de umilinţe faţă de est şi de linguşiri fetide faţă de vest, cei 3000 pieriţi la 4 aprilie nu numai că n-au avut parte de nici un semn care să ne amintească despre sacrificarea lor inutilă, dar au dispărut până şi crucile de pe mormintele săpate atunci în grabă. Nimic, chiar nimic, nu mai aminteşte de ei. O margine a Cimitirului Calvin de pe Calea Giuleşti, azi un teren viran plin de buruieni şi fără nicio cruce, este tot ce a mai rămas din Cimitirul 4 Aprilie deschis imediat după bombardament pentru a fi îngropate rapid miile de cadavre. Nu mă credeţi? Mergeţi şi priviţi! Cimitirul Calvin este aproape de Stadionul Giuleşti. Veţi vedea pe viu imaginea exacta a modului în care noi, românii, ştim să  ne preţuim morţii, istoria şi înaintaşii.

În schimb, ne dovedim consecvenţi în avântul nostru slugarnic. Ca şi cum n-ar fi fost suficient unul singur, la 1 octombrie 2007, ora 11.30, în Parcul Kiseleff din capitală se dezvelea, tot cu ceremonial militar, al doilea monument ridicat pentru cinstirea memoriei aviatorilor americani doborâţi deasupra  României. Între cei 378, şi aviatorii care, după 4 aprilie 1944, participaseră la încă 17 raiduri aeriene ca membri ai echipajelor celor 3640 de bombardiere şi a celor 1830 avioane de vânătoare. Rezultatul, pentru România? 5524 morţi, 3373 răniţi, 9635 case dărâmate, incendiate sau avariate şi 47.974 români rămaşi fără locuinţe. Urmând logica umilinţei noastre cotidiene, ne putem întreba: Pe când al treilea?

Pentru că, despre un monument închinat celor 3000 de vieţi ale românilor fără uniformă, vieţi întrerupte tragic de bombele americane în neagra zi de 4 aprilie 1944, nici nu poate fi vorba. Azi, ca şi altădată în istoria noastră, slugărnicia este mai puternică, mult mai puternică decât repectul faţă de jertfa nevinovată a părinţilor.