Un secret periculos – puterea din spatele Puterii

De când am trecut de la socialismul multilateral dezvoltat (comandat de la răsărit) la democraţia multilateral dezvoltată (impusă de apus) ne-a procopsit Dumnezeu cu o mulţime de prim-miniştri. Persoane importante. Adevăraţii creatori, arhitecţii  construcţiei statale româneşti. Numărându-i, constatăm că  împreună cu  interimarii au fost vreo douăzeci şi trei. Cum de s-a potrivit să fie tocmai ei cei aleşi? Ale cui interese au servit şi servesc ei? De ce, odată ajunşi acolo sus, n-au mai văzut ţara şi n-au mai înţeles nevoile ei adevărate? Sunt întrebări la care nu s-a răspuns niciodată.

O enigma care induce frica?

Într-o împrejurare nu tocmai fericită, nu cu mult timp în urmă, l-am întrebat pe unul dintre foştii premieri aflat deja în dizgraţie, veche cunoştinţă de altfel: “La comenzile cui, de fapt, răspunde un prim-ministru român? Cine sunt aceia care vă impun pe funcţie şi care stabilesc ceea ce aveţi cu adevărat de făcut?” Vădit deranjat, m-a privit cu o anumită milă şi, luându-mă pe după umeri, mi-a şoptit: “Nici mie n-aş îndrăzni să-mi răspund dacă mi-ar trece prin minte să-mi pun o asemenea întrebare”.

Începuturile

Vedeţi? Această teamă reprezintă motivul pentru care nu ştim nici astăzi de ce întâiul prim-ministru de după 1989, un  profesoraş de duzină, a juns în mod absolut surprinzător pe înalta funcţie şi nu a plecat până nu a detonat bomba plasată la baza structurii economico-industriale a ţării. O bombă care spărgea  o ţară  pe care el o primise întreagă! Tot din acelaşi motiv, nu cunoaştem de ce al doilea prim-ministru, mare specialist în economie şi finanţe, nu a părăsit importantul  fotoliul până nu a distrus sistemul bancar autohton, nu a confiscat valuta intreprinderilor şi a puţinelor societăţi comerciale abia născute şi nu a subminat moneda naţională prin aducerea inflaţiei la cote astronomice (cei care au trăit acele zile îşi amintesc cum cu ceea ce cumpărai azi un frigider, mâine nu mai puteai cumpăra o pâine…) Trăim, încă, şi nu am aflat de ce al treilea prim-ministru, economist cu studii înalte, premier aproape patru ani, a plecat numai după ce a adus marea majoritate a intreprinderilor de stat supravieţuitoare într-o situaţie economico-financiară dezastruoasă, numai după ce  a pregătit legislativ desfiinţarea singurei bănci româneşti de comerţ exterior şi numai după ce a împins România până în pragul incapacităţii de plată. Nu ne-a spus nimeni, poate din aceeaşi teamă, de ce următorul premier, reprezentant al unui important partid istoric, fost judecător, mare lider sindical şi fost primar al capitalei, nu a plecat nici el de pe înalta funcţie decât după ce a parafat o devastatoare campanie de privatizare în masă ( pentru cei nelămuriţi,vinderea pe nimic a ceea ce mai rămăsese rentabil în economie) şi numai după ce a iniţiat procesul menit să desfiinţeze în totalitate industria extractivă naţională. Act consfinţit prin concedierea forţată, pentru început, a 100.000 de mineri! Nu am aflat nici de ce acelaşi premier, jurist cu înaltă pregătire, acum Avocat al Poporului (!), a plecat numai după ce, prin semnarea Tratatului cu Ucraina (7 iulie 1997), a consfinţit cedarea către statul vecin a unor străvechi şi întinse teritorii româneşti. Cu locuitorii lor cu tot! Acest gest, apreciat de multe personalităţi ale vremii ca trădare naţională, ne dovedea că avântul „democratic” din anii ‘90 a depăşit până şi viziunea marelui Eminescu despre puşlamalele politice: „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această Ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să pună  numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri” Au cutezat: Emil Constantinescu – preşedinte de ţară, Petre Roman – preşedinte al Senatului, Victor Ciorbea – prim-ministru, Adrian Severin – ministru de externe.

O privire prin gaura cheii

Şi, tot aşa, n-am aflat nici până azi de ce următorul, un prim- ministru fost infirmier, profesor de istorie şi poet, a plecat doar după ce prin măsuri economice dezastruoase a determinat declanşarea celor două “mineriade”. Răscoale muncitoreşti care au adus ţara în pragul războiului civil (în anul 1999, ambasadele străine îşi strânseseră lucrurile şi erau deja pe picior de plecare…) Cu toate “meritele “sale, poate, s-ar cuveni să-i mulţumim premierului istoric şi poet. De ce? Fiindcă, la doi ani după demitere, el a fost singurul care a avut îndrăzneala să ridice, timid, un colţ al vălului sub care se ascunde răspunsul la întrebările ce ni le tot punem inutil de la începutul acestei noi epoci. Aşadar, ne-a invitat să privim pentru o clipă prin gaura cheii spre lumea aceea plină de enigme şi stăpânită de frică. Dar, să-l ascultăm, cu mare atenţie: Un om politic, dacă vrea să mişte cât de cât, nu numai că este silit să se supună coerciţiei exercitate de Structuri, dar, mai mult, el este obligat să facă parte din Structuri. Cine nu face parte din Structuri este un pion a cărui eficienţă este nulă. Aceasta este teza mea: nu te poţi păstra la putere dacă nu faci parte din Structuri, tot aşa cum nu te poţi mişca eficient pe tabla de şah dacă nu te foloseşti de câmpurile de forţă ale ei”.

Sunt cuvinte scrise în anii 2001-2002. Au trecut de atunci 15-16 ani. S-a schimbat ceva?  Nu. Au urmat alţi premieri, supuşi “Structurilor” descrise mai sus sau aflaţi, poate, sub puterea altor “Structuri” mult mai  sofisticate. Fără excepţie, ei nu s-au abătut cu nimic de la drumul prefigurat de predecesorii lor. Indiferent de vârstă, provenienţă de partid sau de trăsăturile psihice proprii, aparent inexplicabil pentru orice observator cu mintea întreagă, s-au comportat ca şi cum ar fi fost fiii aceleaşi mame şi au întregit cu sârg şirul de decizii ce vizau destructurarea statului român. Părea un proces atât de exact, continuat cu atâta îndârjire, încât, vrând – ne vrând, azi te duce gândul spre un plan minuţios elaborat. Un proiect cu direcţii şi scopuri precise, cu autori pe cât de anonimi pe atât de puternici şi de neiertători. Ca şi cum ar trebui confirmată concluzia de mai sus, printre prim-miniştrii nou aleşi s-a aflat şi un preşedinte de partid, fost ministru de externe, om cu ridicate pretenţii de fin intelectual. Odată instalat la palatul numit (sper că nu uşor ironic…) Victoriei, el a oferit străinilor, pe mai nimic, tot petrolul şi aproape toate exploatările de gaze româneşti. Tot el, printr-un act profund antiromânesc, a cedat unui afacerist din Asia de Sud-Est, la valoarea unei cutii de conserve, pilonul industriei siderurgice din România care valora miliarde.

Iadul…

La urmat premierul care, pe fondul finalizării efortului de transformare în ruine a tot ce mai rămăsese valid din economie, a declanşat un proces incredibil de învrăjbire a membrilor societăţii româneşti. Ţara devenise un iad în care erau asmuţiţi tinerii contra bătrânilor, slujbaşii contra pensionarilor, civilii contra militarilor, orăşenii contra ţăranilor, ignoranţii contra intelectualilor, bolnavii contra medicilor. Un demers care, prin dimensiunile efectelor sale sociale, a făcut (şi face încă, prin urmările sale) mai mult rău României decât un război civil. El, acest prim-ministru  acum ferice primar de urbe, a definitivat destructurarea iremediabilă a Armatei, a închis zeci de spitale, a desfiinţat mii de şcoli de la sate, a lăsat pe drumuri sute de mii de intelectuali, a afectat grav pensiile şi salariile tuturor românilor, a alungat din ţară milioane de tineri apţi de muncă, a dus România  în pragul dezastrului economic şi social. Dar nu a fost suficient! După acest adevărat cutremur, a ajuns la palatul guvernamental un premier, fost şef de serviciu secret, care a încurajat pe faţă dezmembrarea ţării, a cedat Ungariei o legitimă moştenire românească valorând câteva miliarde de dolari şi a contribuit la distrugerea din temelii a agriculturii, atât cât mai rămăsese din ea. Tot el, istoric şi filozof, vorbitor de ebraică şi de maghiară, în cele 78 de zile cât a condus guvernul, a reuşit  să aducă mai multe deservicii României decât alţii în două mandate. A urmat, apoi, cel mai tânăr prim-ministru din Europa. Un fost procuror, preşedinte de partid social-democrat.  Înainte de a se retrage în mod inexplicabil de la conducerea guvernului,  el a condus România spre o criză politică şi guvernamentală fără precedent şi, fapt ce ne readuce în minte teoria “Structurilor” care manevrează din umbră, a pierdut într-un mod absolut ciudat cursa pentru preşedinţia ţării cu toate că  în primul tur de scrutin conducea detaşat. Nu-l putem uita nici pe “premierul guvernului meu”, pe omul adus la cârma guvernului (de cine oare?) cu cursa aeriană Bruxelles-Bucureşti. El a fost horticultorul care a destabilizat iremediabil Justiţia şi care a dat liber exploatării nemiloase de către companii extranaţionale a pădurilor ţării.

Să fie acesta adevărul?

Indiferent de câte “realizări” atribuite premierilor României am enumera, căutând răspunsuri, rămânem la fel de neştiutori. Poate, ca ţară, nici nu vrem un răspuns. Poate, ca popor, ne este frică să-l aflăm întrucât durerea ar fi prea mare. Eu, ca cetăţean interesat de direcţia în care se îndreaptă ţara mea, cred că a sosit timpul să ne alungăm teama. Socot că a venit vremea şi să ne dorim ADEVĂRUL! Oricât de întristător ar fi, avem nevoie de răspunsuri. Dacă nu spre a pedepsi vinovaţii, măcar pentru a ne fi învăţătură de minte. Fiindcă, România nici nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu noi.

Până atunci, până vom găsi RĂSPUNSUL, cu ochii atenţi şi la ceea ce se întâmplă azi cu Justiţia românească  (întâmplări probabil parte a aceluiaşi proiect…), să-l mai ascultăm încă o dată pe premierul poet. Pe acela care, acum un deceniu şi jumătate, înainte de a pleca definitiv în lumea de dincolo, descria Puterea din spatele Puterii şi desena cu tuşe groase chipul acelora care, pesemne, conduc şi astăzi din umbră România:  ”Dumnezeul lor de acum e banul, iar în mintea lor nu poate încăpea gândul că există oameni care să nu poată fi cumpăraţi, şantajaţi sau intimidaţi. Sunt latenţi, dar ies la suprafaţă prin prelungiri pseudopodice, pe care fireşte că le poţi tăia, însă degeaba, se regenerează miraculos ivindu-se din nou, printr-o nouă prelungire pseudopodică al cărei chip e altul, deşi structura din care a răsărit e aceeaşi (…) Cine crede că-i poate schimba intrând în sistemul lor şi modificând lucrurile dinlăuntru uită că o dată intrat acolo va semăna leit lor, împrumutându-le mândria de castă, dispreţul şi lipsa de scrupule. Mass-media, serviciile secrete, partidele politice sunt toate controlate de ei. Procentual, cam 80% din clasa politică românească este expresia Structurilor. De aceea ea nu merită să existe, cum nici Parlamentul României de după 2000 nu-şi merită numele. Când privesc acest for legislativ, aşa cum apare el azi, îmi dau seama că există viaţă după moarte. Oamenii aceştia au murit de mult şi totuşi mai trăiesc.” 

Pare, nu-i aşa, un text extrem de actual. Surprinzător sau nu, cartea din care am citat a fost scrisă de fostul premier Radu Vasile şi se numeşte “Cursa pe contrasens”. Titlul cărţii (dar şi mare parte din cuprins) indică aproape fără eroare mersul de ieri al României, prefigurându-l cu mare exactitate pe cel de azi: “Pe contrasens”! Premierul poet, aproape şters ca politician, reuşeşte să ne arate fără menajamente  cursa oarbă, spre neştiut, împotriva firii, de neoprit, la care cei ce “au murit de mult şi totuşi mai trăiesc” împing Ţara. Să fie acesta răspunsul? Să fie acesta adevărul?

Rating 4.25 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*