Deşi nu-mi convine, trebuie să recunosc că la noi, aici în Europa de Est, după fiecare toamnă vine în mod implacabil iarna. Fiindcă şi în acest an inexorabilul s-a produs deja, eu, ca orice om nevoiaş şi cu frigul instalat confortabil în oase încă din deceniile anterioare, am fost nevoit să mă gândesc la cumpărarea unei perechi de ghete. Dar de la gând la faptă este cale lungă.

Uite, a trecut aproape jumătate de iarnă iar eu nu mă pot hotărî. Cu picioarele îngheţate, cu reproşurile nevestei în urechi, încă ezit. „Motivul?”, mă veţi întreba, „ Care este motivul?” Păi, motivul este simplu. Îmi este teamă ca prin gestul meu să nu-i supăr cumva pe cei care stau cu ochii pe noi de acolo, de la Bruxelles… Nu vă faceţi că nu înţelegeţi! Este vorba despre Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European sau mai ştiu eu care for, tot european şi el, care veghează fără osteneală la fericirea noastră. La mersul nostru drept, fără greşeală. Vă jur, n-am mai pomenit veghetori aşa drastici!

Cu ei se poate intra în încurcătură chiar şi de la o pereche de ghete. Să zicem că eu, înfrigurat, vreau să-mi iau ghete din piele, negre. Bune, călduroase. Că aşa-i învăţat românul din moşi-strămoşi. Însă, după cât de atent ne supraveghează mama Europă, s-ar putea ca pielea ghetelor, dar şi negrul, să stârnească îngrijorări în blocul acela înalt din Belgia. Îl ştiţi, nu? Blocul acela, echipat cu o mie de ferestre, ca să se vadă până la hotarele Europei, unde reprezentanţii celorlalte 27 de state gândesc neîntrerupt la sănătatea, bunăstarea şi la destinul meu. Ce spun eu, al meu? Al nostru, al tuturor!

Tot nu mă credeţi că putem intra în belea? Hai să gândim în stil european! Logic, pielea ghetelor trebuie să fie a vreunui animal. Jupuit, sărmanul. Ştiţi cumva dumneavoastră ce lege europeană care apără drepturile animalelor cu piele împotriva jupuirii aş putea încălca cumpărându-mi ghetele din piele? Lege la care noi, ca stat membru, am aderat pentru a ne confirma pe deplin statutul nostru de stat european?… Vedeţi, nu ştiţi!  Şi, dacă eu, român naiv, gândindu-mă doar la strămoşii mei, nu respect legislaţia europeană, ştiţi voi ce se întâmplă?  Brusc, implacabil ca venirea iernii după toamnă, noi, toţi  românii, ne trezim cu o scrisoare mustind de îngrijorare pe care, la expeditor,  este scris negru pe alb (vedeţi, şi acolo se utilizează negrul, dar probabil cu aprobarea votată în plen…)  vreun nume alsacian, sau olandez. Nume care, citit chiar şi în şoaptă, le ridică la verticală părul de pe ceafă aleşilor noştri culcuşiţi bine, cu binecuvântarea tocmai a acelui nume, în fotoliile acelea înalte. Ca să nu mă înţelegeţi greşit, precizez că este vorba de părul, vopsit şi tuns cu grijă, al vieţuitorilor mândri că sunt români (unii da, alţii nu…), chiriaşi în cele două româneşti palate. Unu în deal şi altu’ în vale, mai spre Podu Mogoşoaei. Palatele.

Să zicem că, pentru a nu avea probleme la nivel de Uniune, nu mai cumpăr ghete din piele. Renunţ. Credeţi că pericolul pentru mine, pentru ţară, şi drept urmare teama mea, se vor sfârşi?  Nu… Păi, să ne gândim!! Dacă, Doamne fereşte, fără să-mi dau seama, cumpăr ghete de pânză fabricate în China? Iar am greşit…Alte întrebări, alte temeri! Om avea noi, ca ţară a UE cu drepturi depline, suverană şi egală cu toate celelalte 27,  aprobarea Comitetului, celor două Consilii sau a Parlamentului European bruxellez pentru a încuraja pătrunderea chinezilor pe piaţa europeană? Nu risc eu şi prin mine noi românii ca prin gestul meu nesăbuit să ne pomenim cu o scrisoare supurând de îngrijo…? (puneţi în locul punctelor cuvintele din paragraful anterior privitor la îngrijorarea europeană care, vă asigur, se potrivesc aidoma şi acestei posibile greşeli, inclusiv în ceea ce priveşte naţionalitatea numelui de la expeditor. Ei, adevăraţii europeni, au proceduri exacte, nu se joacă cu improvizaţii, ca noi!)

Întrucât pantofii ăştia chinezeşti nu sunt, evident, nici nemţeşti şi nici franţuzeşti, este posibil, mai mult ca sigur, să primim de la Comisia, Comitetele sau Parlamentul staţionate în capitale Belgiei o altă scrisoare, umedă şi ea de îngrijorare, adresată  de data asta direct ministerului de justiţie, prin care să îi recomande ca în problema atât de gravă a pantofilor chinezeşti din pânză să ceară părerea Comisiei de la Veneţia… Să dea ea, veneţianca, verdictul.

Şi de abia atunci să vezi tu tetavură! Timp pierdut, reproşuri că am întârziat şi vom fi supuşi infringementului,depeşe peste depeşe, delegaţii special alese care să bată „cizma” în toate direcţiile posibile, declaraţii care de care mai subtile (ori mai evazive) ale domnului ministru de justiţie, mustăcirea repetată şi şireată a preşedintelui partidului de guvernământ, încruntarea justificată ori nu a şefului partidului aliat la guvernare etc. Că, aşa ne trebuie!

Nu mai vorbesc despre posibilitatea ca, tot de acolo de departe, de la Comisie, Consilii sau Parlament, să sosească, trimise cu confirmarea de primire, alte scrisori doldora de îngrijorări, pline ochi cu pasaje subliniate drastic în care este urecheat straşnic Parlamentul nostru dâmboviţean, responsabil şi el, cum e firesc, de eventuala pătrundere a asiaticilor pe piaţa europeană liberă. Cum va reacţiona în acest caz Parlamentul care, desigur şi indiscutabil, reprezintă expresia cea mai convingătoare a suveraniţăţii noastre naţionale, care este subordonat numai şi numai intereselor majore ale poporului român şi care, conform Constituţiei României:  “este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”? Într-o asemenea eventualitate sunt convins că, în mod demn,vertical şi suveran, legislativul nostru îşi va cere neîntârziat scuze şi va trece iute la traducerea în fapt a recomandărilor frăţeşti, indiferent dacă ele ne avantajează sau nu, fără să conteze pentru el, suveranul, dacă ele vin de la cele mai înalte cabinete europene ori de la vreun hârţogar cvasianonim aciuit politic prin căsoiul acela cu o mie de ferestre. Important este, pentru noi ca popor cu menire europeană, să se reafirme oficial, neabătut şi fără de interpretări, angajamentul de a urma până la capăt, fără nicio deviere de natură orgolioasă, luminosul traseu european comun.

Nu mai spun şi despre un alt pericol. Prezent şi el. Acela ca ambasadori ai statelor prietene, care nu încalcă, orice ar face, Convenţia de la Viena, să  arate cu degetul la obrazul guvernului. În scris sau prin declaraţii de presă. Sau despre posibilitatea ca, tot în spiritul neamestecului în politica internă a României, dumnealor, ambasadorii prieteni, mânaţi doar de sentimente trainice de amiciţie, să se burzuluiască diplomatic şi fără pic de interferenţă, la acelaşi Parlament…

Aţi priceput acum de ce merg eu şi acum, la jumătatea iernii, rebegit, purtând încă din vară aceeaşi tenişi ponosiţi? Tenişi fabricaţi la Timişoara, într-o fabrică neaoş românească dar renăscută (după falimentarea sa democratică) prin bunăvoinţa unei firme europeane care a cumpărat-o cu un dolar. O firmă potentă, cunoscută în lume, venită aici numai şi numai în interesul nostru. Pentru a ne scoate din…necaz.  Cum, adică, de ce ne-a ales tocmai la noi?  Fiindcă ne iubeşte.