Au trecut deja 10 ani. Din ianuarie 2007 suntem membri cu drepturi depline al Uniunii Europene!

Îmi reamintesc euforia momentului… Discursurile fulminante ale politicienilor, întrecute în strălucirea lor efemeră doar de ghirlandele luminoase ale focurilor de artificii ridicate cu bubuituri asurzitoare în văzduhul îngheţat al mijlocului de iarnă. Felicitările primite din partea oficialităţilor UE, prilej cu care ei prevedeau că împreună vom construi un viitor european luminos şi ne vom scălda într-o nesfârşită mare de prosperitate. Ce mai, trăiam o bucurie generală!

La zece ani după, realităţile sunt cu totul altele. Nu a mai rămas nici urmă din satisfacţia sufletească de atunci. Ne zbatem într-o sărăcie lucie, adâncită cu fiecare nou an al deceniului “de aur”.  Minunata construcţie politico-economică promisă, aceea care proiecta imaginea unei Europe atât de aproape de Paradis, scârţâie din toate încheieturile. Nu numai eu am descoperit sunetul suspect. Cu puţin timp în urmă, stridenţa scârţăiturii  a fost extrasă  din zgomotul confuz emis de giganticului vehicul European obosit şi ne-a fost descrisă cu lux de amănute  de un distins profesor universitar, lucid observator al timpurilor noastre, dl. Corvin Lupu. Fisurile iniţiale, semn ale unei defecţiuni reale a angrenajului denumit Uniunea Europeană (vezi Grecia, Portugalia, Ungaria şi chiar Polonia), s-au adâncit şi, inevitabil aş zice, a apărut marea ruptură. Marea Britanie, unul dintre pilonii de bază ai construcţiei, a părăsi brusc Uniunea. Acum, aflat într-un echilibru instabil, uriaşul edificiu politic, tot mai politic în detrimentul  economicului, se clatină periculos. În plus, de peste ocean, accelerand instabilitatea, loveşte repetat, ca un berbece, concepţia trumpistă “fiecare pentru el”. Sprijinul economic, financiar şi militar al SUA, care ar mai fi atenuat balansul primejdios, scade pe măsură ce se cristalizează filozofia politică “America first”. Şi, se pare, ca şi cum asta ne mai lipsea, nu vor putea fi evitate imensele cheltuieli impuse de urgenţa construcţiei unei puteri militare europene proprii…

Nu este de mirare că vocea observatorilor lucizi devine tot mai stridentă şi mai acuzatoare. Iată un exemplu: “FMI, BM, UE şi toate organizaţiile internaţionale au supt sângele popoarelor mici, le-au suprimat complet independenţa şi suveranitatea, le-au distrus bruma industriei, speranţa, visurile, au transformat cetăţenii în sclavi şi ţările lor în colonii!!! Ordinarilor! Vremea imperiilor a apus! O organizatie internaţionala aşa cum este UE nu poate rezista timp îndelungat datorită tratamentului discreţionar aplicat membrilor săi. Dacă nu s-ar dori colonizarea ţărilor sărace ale UE şi transformarea cetăţenilor acestora în sclavi, atunci ar fi fost egalitate între toţi cetăţenii începând cu salariile, pensiile, ajutoarele sociale, preţurile şi terminând cu libertăţile individuale. Or, realitatea este complet diferită; sunt discrepanţe uriaşe între cetăţenii UE şi din acest motiv este imposibil să subziste ca organizaţie … imperială.”(  Explozia de indignare aparţine cunoscutului doctor în economie, românul Ilie Şerbănescu)

Euroscepticii autohtoni, şi ei din ce în ce mai numeroşi, se întreabă tot mai apăsat ce am căutat noi în UE. Nu ne-ar fi fost mai bine fără aderare?

În mod cert, obiectiv, nu s-a putut altfel. Confruntaţi cu situaţia politico-economico-militară existentă în Europa la trecerea între milenii, nu am avut de ales. Şi asta o ştiau toţi. O ştiau mai ales cei care ne tot invitau la “masa bogaţilor” şi ne tot respingeau. Jucau intenţionat această dramoletă. Pentru ca, la momentul primirii, să fim fezandaţi pe deplin. Şi am fost! Lipsa noastră de opţiune, ne este tot mai clar acum, a fost folosită cu cinism în interesul lor şi împotriva intereselor noastre. Ne-au promis “primirea în Europa”, nouă, o naţiune aflată de milenii în inima Europei. Şi, fericiţi, am înghiţit pe nemestecate găluşca.

Întrebarea nu ar trebui să fie dacă a fost o alegere corectă, dacă ne-ar fi fost mai bine fără aderare. Uitându-ne la noi, fără prejudecăţi, ar trebui să ne întrebăm de ce, în situaţia dată, purtându-ne la nesfârşit ca nişte slugi, îmbibaţi până la saturaţie cu obedienţă, ne încăpăţânăm să sperăm  că vom fi socotiţi cândva egalii celor cărora nu încetăm a le pupa bombeurile.

Socot că, în ciuda pericolelor previzibile ( vezi Slobodan Miloşevici, Muammar al-Gaddafi, Saddam Hussein, Hosni Mubarak etc) este necesar ca politicienii de marcă ai României să nu se mai teamă de pedeapsa stăpânului de moment ci, aşa cum este firesc, să le fie frică doar de sentinţa implacabilă şi veşnică a istoriei.

S-a încheiat un deceniu de la aderare.  Încă nu ştim dacă să sărbătorim sau să comemorăm evenimentul. Şi, cu atât mai puţin ne preocupă ce trebuie să facem în continuare. Deocamdată, cu mâinile în sân, privim cu falsă admiraţie “strălucirea orbitoare” a unei stele aproape stinse şi lăudăm cu gura plină de adjective viitorul unei nave care, prin nenumăratele spărturi apărute în bordaj, ia apă mai multă decât reuşesc să scoată pompele de avarie.

Poate, prin analogie cu metafora marinărească de mai sus, ar trebui să lansăm un S.O.S. Pare logic. Fiindcă, cele trei litere reprezintă acronimul următoarelor apeluri de urgenţă:  Save Our Ship („Salvați nava noastră”), Save Our Souls („Salvați sufletele noastre”), sau Send Out Succour („Trimiteți ajutor”). Toate aceste invocări, din nefericire, sunt extrem de potrivite momentului pe care România îl trăieşte azi.