Rătăcitori năuci printre viteze

images 1 Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Acum 10 ani ne plângeam în pumni, lacrimile ajungându-ne până în barbă, că nu eram primiţi în Uniunea Europeană. Trecuseră deja 12 ani de când cerusem, umili, târându-ne în genunchi, permisiunea să ne înfruntăm şi noi din bunătăţile pe care le bănuiam a fi întinse pe „masa bogaţilor”. Din motive abia acum clare, eram amânaţi an după an. În nimicnicia noastră  nu pricepusem că pentru a ni se oferi un taburet în colţul cel mai îndepărtat al acelei mese trebuia mai întâi să le dăm lor tot. Tot ce aveam.

Acum, la un deceniu după ce ni se dă voie să ne hrănim îndestulător cu frimiturile tot mai puţine care cad de la masa avuţilor, ne dăm iar de ceasul morţii. UE vrea mai multe viteze… Furaţi de cuvinte, ne tăvălim de obidă fără a observa că în această vrere nu-i nimic nou. Aşa a fost şi până acum. Niciodată n-am avut aceeaşi viteză cu Germania!

Totuşi, ca nişte copii lăsaţi fără jucărie, strigăm înspre toate zările că urmează a ne fi limtată viteza cu care ne dezvoltăm!  Şi că ne opunem. Este dovada clară că, iertaţi-mă, am rămas nişte dobitoci. Suntem aceiaşi naivi ca atunci când credeam că laptele şi mierea vor veni în valuri dinspre vestul bogat.  Demonstrăm lumii că politicienii noştri n-au înţeles niciodată lumea în care trăim şi că nici azi, prinşi într-o nouă şi  neiertătoare vâltoare a istoriei, nu ştiu să apere interesele fundamentale ale României.

Atunci, la începutul acestui secol, încă buimaci după ieşirea din comunism, ne închipuiam că cei bogaţi abia aşteaptă să le fim egali şi să ne ofere pe tavă aceleaşi drepturi cu ale lor, aceleaşi salarii (uriaşe pentru noi!) şi acelaşi nivel de acces al economiei româneşti pe piaţa europeană… Acum, fără ca ameţeala să ne fi trecut, lăcrimăm pentru posibila pierdere a ceva ce n-am avut niciodată: o iluzorie „viteză de dezvoltare”. Păi, cu ce viteză ne-am dezvoltat noi după „acceptarea la masa celor înavuţiţi”? A văzut cineva, undeva în ţara asta, vreo urmă de progres?

Pe de altă parte, noua politică a celor mari, bulversaţi încă după ce Marea Britanie le-a trântit uşa în nas, bosumflaţi după ce văd că noua administraţie americană împinge serios cu umărul să închidă încă o uşă, pare a fi una de-a dreptul sinucigaşă. Respingerea  mai mult spre margine a statelor  menţinute intenţionat şi până acum la periferie, le va determina să caute noi soluţii pentru a supravieţui. Şi, una dintre soluţiile cele mai fireşti pentru ele ar deveni ieşirea din Uniune, cu toate consecinţele previzibile: apropierea unei bune părţi a Europei estice de cealată mare putere economico-militară existentă acolo, în est; şubrezirea serioasă a UE din punct de vedere politic, militar şi pierderea pieţelor de desfacere europene dominate până acum de nucleul dur al Europei; destrămarea, încet dar sigur, a unei construcţii europene în care s-a investit o mare parte din potenţialul politic şi mai ales financiar al majorităţii statelor de pe bătrânul continent;

Şi, culmea, această ultimă atitudine riscantă a statelor care se laudă că au principala răspundere în ceea ce priveşte soarta UE apare exact în momentul în care SUA par a renunţa deliberat la umbrela de securitate pe care, prin principiile Tratatului Nord Atlantic (uşor tras pe dreapta acum), o asigura Europei. Situaţie în care Uniunea este obligată să regândească urgent strategia apărării comune, să ia în calcul activarea unei „Uniuni mai puternice în lume. O Uniune dispusă să-şi asume mai multe responsabilităţi din punct de vedere militar pentru securitatea membrilor săi. Problemă complicată, extrem de costisitoare şi de durată.

Ziarul El Pais citează un diplomat vest-european care, referitor la reacţiile de respingere a conceptului unei „Europe unite dar nu uniforme”, a afirmat: „Temerile Estului sunt logice, dar trenul european nu poate avansa cu viteza ultimului vagon”  Traducând, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu diplomaţia, asta ar însemna: Ca să mergem înainte atât de repede cât dorim, vagoanele care ne încetinesc vor trebui deconectate de la locomotiva noastră fiindcă ele, evident, ne încetinesc……

În opinia mea, aplicarea principiului unei Uniuni Europene cu mai multe viteze reprezintă calea cea mai sigură şi cea mai scurtă spre dezintegrarea acesteia.

Dar noi, România, unde suntem în această nouă ecuaţie europeană? Ca întotdeauna, la periferie. Nimeni nu ne ascultă cu adevărat. Aduşi în stadiul de colonie, noi nu contăm ca voce în corul european aşa cum nu am contat încă din clipa în care, cu zece ani în urmă, din motive conjuncturale de moment (regretate mai apoi), am fost acceptaţi în Uniunea Europeană!

Ar trebui poate să ne fie ruşine dar, ca şi acum o sută de ani, în ochii partenerilor noştri europeni noi am rămas aceiaşi. Şi, prin urmare, nu s-a modificat nici cu o iotă părerea lor în legătură cu noi. Cum ne vedeau ei acum un secol? La fel ca acum! O demonstrează cu prisosinţă raportul adresat de generalul Henry Mathias Berthelot Marelui Cartier General francez la data de 19 octombrie 1918: ( …)” Naivitatea românilor merge până la a considera Franţa o soră mai mare (…) Chiar în condiţiile grele ale acestui război (primul război mondial) ne-am scos cvintuplat investiţiile făcute în armata română (…) Având în vedere poziţia geografică extraordinară a României, propun să o transformăm cât mai repede în colonie a Franţei”   Iată că, până la urmă, cu ajutorul interesat al politicienilor români, propunerea vizionarului general francez a devenit realitate… Mai contează, acum, dacă s-a realizat cu prima ori cu a doua viteză?

P.S.  Am rămas aceiaşi. Deci nimeni nu se miră că, aşa cum aviatorilor americani care ne-au bombardat în aprilie 1944 ( bombardament soldat cu 3000 de morţi, aproape dublul victimelor cutremurului din 1977!) le-am ridicat în capitală un monument în semn de cinstire şi recunoştinţă, tot aşa şi numele generalului H M Berthelot este purtat azi, spre veşnică gratitudine, de o stradă importantă din centrul Bucureştiului!

 

Rating 4.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*