Un robot la Cotroceni (din ciclul „Pamflete amare”)

downloadAu trecut doi ani de când îl văd arătându-se, din când în când, în public. Cu cât trece timpul şi pe măsură ce numărul apariţiilor sale creşte, ca şi cum o apă învolburată s-ar linişti, în minte mi se limpezeşte o imagine. Imaginea unui robot. Înalt, scrobit, cu mişcări sacadate şi vizibil mecanice, cu privirea fixă, păşeşte doar în direcţia pentru care a fost programat să meargă, fără să vădă nimic în jur. Un automat, insuficient cizelat. Pare coborât din filmele anilor şaizeci, pelicule populate cu roboţi de primă generaţie şi cu extratereştri clonaţi treziţi pe rând din recipientele pentru criogenare.

Şi acum, după trecerea a sute şi sute de zile de la prima sa apariţie, de fiecare dată când îl văd sunt inundat de senzaţia că Cineva i-a pus pe faţă o urmă de zâmbet arogant şi, ca să-i dea aparenţa de vietate mişcătoare, i-a întors până la capăt cheiţa.

Chiar atunci când, obligat de situaţia de moment, robotul de la Cotroceni  discută cu un om, este cât se poate de evident că  nu vede fiinţa pe care o are în faţă. Privirea sa, golită de viaţă, trece dincolo de interlocutor spre o ţinţă din neant, ne accesibilă nouă, muritorilor cu suflet. Privindu-l mai atent, dincolo de  faţa sa imobilă, bănuieşti rotindu-se rotiţele ce învârt sacadat hârtia perforată care conţine, criptată în sistem binar, cohorta  biţilor  ce alcătuiesc întreaga sa memorie.  El nu poate şi nici nu ştie să se uite în ochii cuiva. Probabil  din motive de proiectare…Totodată,  pare a nu  i se fi indus, prin construcţie, minima capacitate omenească de a percepe o fiinţă ca pe o creatură din carne şi oase, însufleţită. Nici n-ar trebui să ne mirăm, fiindcă dacă n-ar fi aşa ar însemna să cerem prea mult unui robot adevărat.

Ca oricărui robot, îi lipseşte propriul discurs. Dacă nu citeşte instrucţiunile înscrise special pentru el, nu are nici minima capacitate de a lega, logic, două fraze. Iar atunci când, surprins de o situaţie inedită,  gura sa emite cuvinte ce nu-s gândite anterior de un programator, abia  reuşeşte să lege, după pauze îndelungi, câteva propoziţii simple extrase parcă din abecedar. Rostiri de tipul „Ana are mere”, dar şi acestea cu accentul plasat complet aiurea,  cu ridicări inutile de ton, ambele nespecifice limbii române. Poate, tot o greşeală de fabricaţie…

Cu fiecare nouă apariţie, tot mai accentuat, lasă impresia că noi, toţi ceilalţi, ne aflăm în slujba sa. Adică, uimiţi, vedem cu ochii noştri cum robotulul se autotransformă într-un stăpân (pas cu pas, aşa cum a fost proiectat să declare anterior în scris). Dar nu, nu în propriul stăpân. Fiindcă, având în permanenţă un operator care îl programează şi îl întreţine, nicun robot nu poate fi stăpânul său. El, robotul de la Cotroceni, se metamorfozează, conform softului, în stăpânul nostru. Al tuturor! Un despot neînsufleţit plasat, intenţionat, în scaunul destinat unui om cu iubire şi cu respect faţă de popor.

Periodic, folosind banii supuşilos săi, el este deplasat în celălalt capăt al lumii, undeva pe o coastă de ocean binecuvântată cu o primăvară perpetuă, pentru resetare. Iar  atunci când sunt necesare doar  reglaje de mai mică amploare, obiectul dispare pentru o vreme aci, în Germania, unde este lăsat pe mâna celor mai serioşi meşteri ai Europei, a nemţilor.

Din când în când, câte un român încăpăţânat, rătăcit în preajma sa, încearcă să-l determine să acţioneze omeneşte. De fiecare dată, o astfel de decizie s-a dovedit neinspirată. Personajul nostru, scrobit, păstrându-şi zâmbetul superior din colţul gurii, s-a comportat  aşa cum este. Asemenea unei maşinării. Complet blanc. Rece şi nesimţitor. E ca şi cum românul respectiv ar insista să insufle unui computer dorinţa de a se grăbi, de a suferi, a iubi sau de a cunoaşte compasiunea.

Pe măsură ce mă dumiresc asupra adevăratei sale fiziologii, sunt din ce în ce mai surprins. Nu pot pricepe cum, milioane de fiinţe cuvântătoare, OAMENI deasupra oricărei alte suspiciuni, au votat ca să le fie preşedinte o astfel de ciudăţenie. Ea, bizareria neînsufleţită, nu s-a născut cu o zi înainte de alegeri. A trăit ani buni printre oameni normali, a fost văzută, evaluată şi cântărită din punct de vedere a simţămintelor omeneşti. Chiar nimeni să nu-şi fi dat seama că este un robot? Sau, ca să-mi fie confirmat unul dintre marile mistere ale accederii la putere în lumea în care trăim, tocmai această “calitate” a făcut ca el să ajungă preşedinte peste un întreg popor de fiinţe omeneşti?

Mă întrebaţi cumva dacă îl detest, dacă îl urăsc?  Motive aş avea. Multe. Numai că eu, o fiinţă raţională fiind, nu pot urî un robot. Ar fi ca şi cum aş aduna în mine sentimente de antipatie faţă de cutia calculatorului din birou. Obiect care, firesc, habar nu are despre existenţa mea, despre simţirile mele faţă de el ori despre ceea ce simt în raport cu oricine altcineva.

Aş dori, totuşi, dacă nu exagerez cumva în năzuiţele mele, să-l înlocuim cu un om. La Cotroceni!

 

 

Rating 3.40 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*