S-au adunat ani de când încerc să înţeleg în ce ţară trăiesc. În tot acest timp, aproape zi cu zi, viaţa mă împinge spre concluzia că ne afundăm, fără speranţă de întoarcere, într-o lume guvernată de absurd. O lume de un iraţional nebun, de un absurd care, printr-un scandalos proces de procreare, se autoînmulţeşte până ne va îneca definitiv.

Pare pesimist. Sunt de acord. Dar să vă povestesc ce mă împinge spre o astfel de concluzie…

Mai deunăzi, un premier venit în zbor din spaţiul virtual via Bruxelles, explica cum că prin efortul său s-a redus birocraţia în România. Şi susţinea cu tărie că, în ciuda evidenţei contrare, iubirea sa faţă de cetăţean  emană din toate acţiunile sale ca parfumul din cozonac în seara de ajun.

Şi iată ce mi-a făcut mie această prădalnică de evidenţă.

Un cineva din primăria de sector a constatat că nu-i mai place numerotarea stradală a blocurilor din zona unde locuiesc de vreo treizeci de ani. Şi, fiindcă, probabil, chestia asta îl deranja precum o pietricică strecurată în pantof, a schimbat-o! Pe ea, pe numerotare.

Prin urmare, cu vreo câţiva ani în urmă, cu o primărie aflată în plin avânt al schimbării şi fără ca cineva să fie avertizat, numărul 4 de pe blocul meu a fost înlocuit cu numărul 2. Şi tot aşa, urmând regula dominoului, s-au schimbat toate numerele blocurilor de pe stradă.

La o primă vedere, mişcarea pare inofensiv. Chiar banală. S-a schimbat un număr de pe bloc. Ei şi? Vreo doi ani, aşa  am crezut şi eu. Nu prea m-a deranjat. Poştaşul ştia mersul lucrurilor iar eu primeam corect corespondenţa. Mai apoi însă, lucrurile s-au complicat. Scrisorile mele ajungeau la apartamentul similar din blocul vecin iar eu am început să primesc corespondenţa altora. Toate documentele pe care le întocmeam de la data schimbării numărului poştal deveneau nule întrucât în buletin rămăsese, firesc, vechiul număr stradal…

La un moment dat, n-am mai putut răbda. Am hotărât să-mi schimb buletinul şi să intru, cu s-ar spune, în legalitate.  „Cât de complicat poate fi?”, mi-am zis. Aşa că am adunat teancul de hârtii necesare schimbării actului de identitate (certificat de naştere-copie şi original, Certificat de căsătorie-copie şi original, actele casei care să arate că eu sunt proprietarul-copie şi original…) , mi-am luat nevasta de mânuţă şi m-am aşezat, răbdător, la coada de rigoare de la Direcţia Locală de Evidenţă a Persoanelor.

După vreun ceas, când am ajuns în faţă, am explicat politicos de ce doresc un nou act de identitate. Nu mi-a fost de nici un folos. Doamna din spatele ghişeului, plictisită şi un pic agasată de parcă ea ar fi stat la o coadă lungă de un ceas, mi-a spus că nu crede o iotă din întâmplarea cu schimbarea numărului. Trebuie, neapărat şi fără de discuţie, să aduc o dovadă de la primărie că am dreptate. „Strada e aici, aproape” i-am spus „Oricine poate verifica. Ce motiv aş fi avut să-mi schimb aiurea numărul poştal din buletin?Situaţia este aşa de vreo trei ani, nu de ieri”, am îndrăznit eu.  M-a privit cotrariată pe deasupra ochelarilor şi mi-a tăiat-o scurt:”Aţi vrea acum  să umblăm bezmetici pe străzi!?” „ Păi nu sunteţi dumneavoastră Direcţia Locală de evidenţă a Persoanelor? Nu ar trebui să aveţi aici o evidenţă a schimbării situaţiei statutului cetăţenilor din aria dumneavoastră de responsabilitate?” am reuşit să mai bolborosesc inutil înainte să-mi arunce în faţă hârtiile cu care venisem şi să-mi închidă în nas geamlâcul…

Undeva, pe lângă Cişmigiu, se află un oficiu al primăriei destinat relaţiei cu cetăţenii. M-am trezit dis-de-dimineaţa şi la ora 9 eram acolo. Înăuntru, lume puţină, atmosferă calmă, cald şi bine. Explic unui domn zâmbitor de la „Informaţii” ce doresc şi mă trimite sus, la „Patrimoniu”. Acolo, reexpun doleanţa  unei prea drăguţe şi blonde persoane. Mi se spune că ceea ce vreau eu de la primărie se numeşte, în limbaj de patrimoniu, „Istoric de adresă”.

„OK!”, zic. „Eu nu vreau nimic, cei de la Evidenţa Persoanei vor asta, ca să-mi elibereze un act de identitate valid. Dar,oricum s-ar numi, să-l facem!”

„Atunci, iată de ce aveţi nevoie…” şi scoate la calculator o foaie format A4 plină cu documentele pe care ar trebui să le aduc. De departe, număr în grabă vreo douăzeci! Fără să ţină seama că în mod vizibil mi se lungise faţa, amabilă în continuare, doamna îmi explică, subliind cu o cariocă, rând cu rând, cele trecute pe hârtie. „Vă trebuie, în primul rând, un plan topografic la scara 1:500 pe care să fie marcat (identificat potrivit actului de deţinere) apartamentul la care se face referire. Şi să fie ştampilat. În afară de acesta, vă mai trebuie, desigur, încă un plan de încadrare la scara 1:2000.  Ştampilat şi el. Astea două le obţineţi de la noi, în 30 de zile. Vă costă numai 68 de lei pe care îi achitaţi pe loc la casieria de la parter. Cu chitanţa de la casierie şi cu cererea asta (pe care o completaţi) , împreună cu o copie după actul de identitate, vă duceţi la registratură şi acolo vă ia în evidenţă. După ce o să obţineţi planurile cadastrale, vă întoarceţi aici, la mine, cu următoarele documente: încă o cerere adresată primarului general semnată de dumneavoastră şi, dacă este cazul, de toţi proprietarii, o copie de pe Cartea de Identitate, o copie legalizată la notariat a actului de proprietate, o copie şi originalul  contractului de vânzare-cumpărare, un Certificat Fiscal actualizat de la Circa Financiară de sector şi o chitanţă de 8 lei în original (achitată la casieria Primăriei Municipiului Bucureşti în baza dispoziţiei de încasare care se eliberează de la registratura aceleiaşi primării…) Şi să nu uit, vă atragem atenţia că documentaţia precizată mai sus trebuie depusă într-un dosar cu şină!”

Deja ameţit, am întrebat:”Şi cât durează?”

M-a privit oarecum surprinsă de îndrăzneala mea şi mi-a răspuns ferm:”Asta nu putem şti! Depinde…”

S-au scurs circa două săptămâni de la îngrozitoarea aventură. Eu, acum, sunt în faza de aşteptare a planurilor cadastrale. Dacă voi mai avea zile, fiindcă deşi nu mă laud am deja o vârstă, poate voi reuşi să obţin toate acele acte şi în final să am în mână mult aşteptatul Istoric de adresă. Cu el, după ce voi relua coada de la Evidenţa Populaţiei sper să obţin, după alte zece zile de aşteptare (că atât durează după lege, şapte zile lucrătoare) un act de identitate care să reflecte realitatea de pe teren.

Ce va face de fapt el, actul acela de identitate obţinut cu preţul irosirii prin alergătură de la un ghişeu la altul a circa 60 de zile din viaţa puţină ce mi-a mai rămas? Va atesta, în scris, o evidenţă de necotenstat. Aceea că locuiesc tot acolo unde trăiesc de treizeci şi cinci de ani! Cu nevasta mea cu tot.

Concluzia? Da, premierul ne iubeşte şi din dragoste faţă de noi a redus birocraţia în România.