Ce ține la un loc o țară? Ca și în străfundurile atomului, unitatea țării este susținută de o imensă diversitate de forțe. Unele clar observabile, altele discrete și o altă bună parte a lor invizibilă pentru ne inițiați, bănuită doar.

Care sunt ele, acele forțe? Nu le cunosc pe toate, dar pot spune că știu câteva: iubirea de pământ; respectul străbunilor; simțirea profundă și dragostea pentru cuvântul românesc curat rostit; memoria eroilor; religia părinților; creuzetul enigmatic în care se naște și se păstrează minunea culturală națională; moralitatea celor șapte ani de acasă; legile nescrise ale buneicuviințe și adâncimea nemăsurată a respectului înaintașilor; amintirea vie a eroilor; armata națională și spiritul de sacrificiu al soldaților săi; unicitatea identității poporului tău în vastitatea universului statelor lumii; mândria națională; înțelegerea și respectul eredității celor de un neam cu tine; singularitatea în continuă mișcare al istoriei naționale, scrise și nescrise;

O țară la un loc nu se păstrează ușor. O țară la un  loc este similară unui obiect scump, sensibil. O țară la un loc poate fi oricând victima turbulențelor  interne și prada prețioasă a interferențelor externe. Oricare ar fi ele. Domnilor, o țară la un loc este o creație fragilă, ca un balon de săpun! Nu ne putem juca, iresponsabil, cu existența sa.

Din nefericire, balonul de săpun numit România este pe cale să se pulverizeze. Forțele care îl țin întreg, energia internă care îl păstrează într-un echilibru efemer și îl colorează în tonuri de neconfundat, sunt atacate cu sălbăticie din exterior și din interior.

Suntem martorii indiferenți ale unui vast proces demolator. ”Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc” ne spunea anul trecut dr. Călin Georgescu, președintele Clubului de la Roma, pe Europa. Rând pe rând, elementele care țin țara la un loc sunt măcinate. Iubirea de pământ este dezrădăcinată. Respectul pentru străbuni este condamnat ca un obicei rușinos și este renegat. Cuvântul curat rostit în limba strămoșilor este înlocuit cu ne rostibile vorbe venetice. Memoria eroilor este ștearsă cu cârpa înmuiată în fapte ce ne sunt străine. Religia părinților este înecată în valuri de obiceiuri păgâne. Din cei șapte ani de acasă au mai rămas doar trei. Armata națională este pe cale de dispariție iar viețile puținilor soldați ce ne-au mai rămas sunt sacrificate pe îndepărtate meridiane, pentru interesele altora. Identitatea națională este atacată din toate părțile și virtualul cetățean european a ajuns deja, pentru un guvern complet tributar străinătății, mult mai important decât românul concret, iubitor de glie. Mândria națională a devenit un prilej oficial de bășcălie iar patriotismul se transformă pe zi ce trece într-un  sentiment jenant, ca onania.

Chiar și noi, oamenii acestui sfânt pământ, am devenit de nerecunoscut. Nu mai vedem clar prezentul. Nu ne mai înțelegem menirea. Nu ne mai pasă de viitorul nostru. Nu mai suntem interesați de viața copiilor noștri. Am renunțat de bunăvoie la moștenirea pe care părinții ne-a lăsat-o. A început să ne placă suferința și ne complăcem, masochist, în robie. Naivi, am ajuns să credem că altora le pasă de noi mai mult decât ne pasă nouă. Cretinizați de o politică parșivă  ne imaginăm că, în locul nostru, alții vor veni și ne vor apăra de dușmani. Suntem convinși că ei, alții, vor lupta sacrificându-și copiii spre a păstra pentru noi, prietenii lor, țara asta întreagă. Mai mult, în prostia noastră  ne închipuim că, cedându-le tot ce-i al nostru, străinii vor lucra pentru bunăstarea României, pentru fericirea națiunii. Timp în care, noi putem lenevi.

Și, ca într-o comedie absurdă, în planul doi, în surdină, completând distonant acest tablou  invadat de un irațional sinucigaș, ne răsună permanent în urechi îndemnul mobilizator, rămas cu totul inutil dar devenit imn național – ”Trezește-te române!”…

Ce poate ține la un loc România? Sârguința fiecăruia dintre noi, semnul că ne pasă, intransigența fața de impostură, stârpirea indiferenței care încolțește în suflet, lupta pentru adevăr. Fiecare dintre noi este important pentru acest demers, oricât de neimportanți am părea că suntem la un moment dat. ”Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti. Trebuie doar să îndrăznim” își exprima optimismul același dr. Călin Georgescu.

Păstrând, totuși, o oarecare rezervă în fața entuziasmului domnului C. G., pot spune: Da! Pe fond el are dreptate. Eu, tu, fiecare dintre noi, separat și împreună, putem ține la un loc România! Numai să vrem s-o facem. Să îndrăznim.